Nu ne vindem tara! Cum se zice "Butoiul de aur" in italiana?

Ultima oară când intrasem în restaurantul care se proclamă ca fiind cel mai vechi din țară am ieșit orb. Butoiul de aur era un munte de kitsch. Tot felul de talăngi agățate pe pereți, un șemineu cu neon, cârpe peste tot și flori de plastic. Ce ți-ai dori mai mult? Poate un pește pe plasmă.

Am auzit că și-a schimbat patronul cu tot cu bucătar și am dat iute să văd minunea. Miracol! A dispărut kitsch-ul din interior, pereții răsuflă ușurați, totul arată mult mai curat, mai descărcat de soarta prostului obicei de a-ți pune zorzoane. Terasa e și ea decentă, doar servirea mi se pare puțin cam parșivă. Dar să vă povestesc.

Final de zi, în care nu mi-era poftă decât de un desert. Dar cum cronica de față nu-și are logica dacă nu încercăm ceva de-al casei, am cerut o supă cremă de ciuperci, un ”delizzia allo yogurt” și comeseanul s-a dedat la un tiramisu de vară. 

Că vorbeam de servire. La nici un minut de când ne-am așezat la masa, omul a venit prompt și ne-a întrebat de sănătate. După alte cinci minute s-a întors pregătit să scrie repejor comanda. Apoi pauză. Pauză. Pauză. După vreo 30-40 de minute a apărut și supa.

Sincer, nu mă așteptam să nu fie din plic. N-a fost. Crutoanele au fost și ele din cele pregătite în bucătărie, nu scoase în scarbă de pe raftul supermarket-ului. A fost un prim punct pozitiv. Deserturile au fost și ele peste așteptări. Când ați văzut ultimul tiramisu în Sibiu în care chiar să găsești pișcot? Ei bine, aici se face ca la carte. ”Deliciunea” de iaurt a fost și ea la locul ei, un desert gustos, fin, făcut așa cum trebuie. Nota de plată a sosit și ea prompt, semn că nu servirea e de vină, ci bucătăria. În restaurant erau ocupate cam un sfert din mese, iar pe terasă era aproape pustiu. Deci italianul din bucătărie poate și cântă în timp ce prepară. Sau mai mult cântă.

Oricum, Butoiul de Aur, altădată faima breslei bucătarilor din Sibiu a devenit acum un restaurant Italian cu ceva rămășițe românești. Unele chiar hazlii. Cum ar fi de pildă  ”Mititei alma griglia”, așa cum apar micii scriși pe meniul restaurantului. Mihai Viteazu, domnitorul despre care se spune că s-ar fi ospătat aici, s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că prima limbă a meniului este italiana și apoi româna, undeva între două paranteze. Cred că și Iliescu cu al lui slogan ”Nu ne vindem țara” ar face la fel, dacă ar avea unul. Dar cum n-are mormânt, ne vedem și noi de-ale noastre.

Că e italian sau nu, față de vechiu Butoi, acum nu mi-ar fi rușine să invit aici pe cineva la masa. Cu o condiție: să avem ce povesti până nimerește bucătarul blidele potrivite. Prețul final: 43 de lei peentru o supă, două deserturi și două sticle de apă. Ca-n Veneția, nu?