Misiune (extrem de) grea pentru Klaus Iohannis

Dificultăţile bătăliei electorale au fost depăşite. Deşi probabil cea mai încărcată de mizerii, totuşi ea se alinia principial conjuncturilor electorale prezidenţiale. În schimb victoria este încărcată excepţional de miezul substanţial al votului. În pătrăţelul buletinului de vot s-a concentrat dorinţa unei schimbări revelatoare, radicale, vizând fondul şi perspectivele politicii româneşti. Emblematic, diaspora l-a averizat că nu i-a dat un vot în alb.

Realizează dl. Iohannis dimensiunea colosală a răspunderii asumate? „Alt fel de politică”, un leitmotiv al sloganului său electoral alături de „lucrul bine făcut” pot fi indicatoare de orizont, dincolo de care însă, apare ca un veritabil dinozaur, balastul terifiant al politicii şi realităţii noastre postdecembriste.  Prefacerile în ordinul vieţii materiale şi repercursiunile lor sociale care au bulversat sensul unei posibile şi sperate evoluţii pozitive, dar cu stăruinţă decrepitudinea mentalitară infestând ordinea morală, configurează o realitate dură care ne menţine departe de standardele general acceptate ale unei societăţi elevate. Dl. Iohannis are experienţa gestionării reuşite a unei relativ mici comunităţi de provincie. Are resursele necesare şi obligatorii ale gestiunii la nivel naţional pentru o entitate statală marcată de atâtea semne de întrebare? Căci ori încotro ne-am îndrepta privirile, lucrurile se cer a fi reluate, reevaluate, repuse pe picioare sănătoase.

D-sa şi-a avertizat susţinătorii asupra unei perspective de 10 ani la sfârşitul cărora să vedem, în anvergură, rezultate palpabile. Se ridică aici un semn de întrebare: vor da românii dovada unei răbdări atât de îndelungate? Experienţa ultimelor două decenii, impulsionată şi de miraculoasa speranţă infuzată de revoluţie privind schimbarea abruptă a unui întreg sistem, n-a lăsat loc răbdării cumpănite; ne putem aştepta deci ca peste doi ani oamenii să-i ceară socoteală la viitoarele alegeri parlamentare. De unde necesitatea intrării încă cu primii paşi pe culoarul faptic al unor demersuri care să convingă nu numai că este un bun început, dar că ele se deapănă şi se urmăresc, închegabile într-un pachet strategic coerent care, să zicem, în 10 ani, va da o nouă faţă României.

Uşor de zis, greu de făcut! Spiritul eminamente practic al d-lui Iohannis ar fi în măsură să impună faptelor echivalentul substituent al vorbelor doar că, competenţional, ne situăm pe nisipuri: preşedinţia este limitată în sfera gestiunii adminstrativ-economice; are la îndemână pârghia vegherii la buna funcţionare a autorităţilor publice şi mediator între puterile statului, postură din care poate atenţiona asupra neajunsurilor în activitatea şi colaborarea acestora. Numai că, iată, când preşedintele Băsescu a uzitat de aceste atribute, a stârnit furia Parlamentului şi Guvernului, la limita suspendării din funcţie. În pofida cerinţelor elementare ale sistemului democratic privind separarea puterilor, dacă ele cad pe mână politică cu orientări şi scopuri opuse, rezultatul, absolut dovedit la noi, este, în cele din urmă, anihilarea reciprocă. Conştient de această realitate, noul preşedinte şi-a legat promisiunile de cucerirea deopotrivă şi a puterii legislative şi, pe cale de consecinţă şi a celei administrative, ceea ce ar reclama bunăvoinţa şi încrederea electoratului şi în 2016. Nu-i vorbă, văzând efectul degringolant al alegerilor în tabăra opusă, preşedintele ar putea spera într-o reaşezare a puterii şi înainte de alegeri. Oricum, realitatea noastră invederează necesitatea polarizării între putere şi opoziţie, neputându-se recurge, cel puţin în termeni previzibili, la o conducere de uniune naţională similară, să zicem, celei din Germania.

Răspunderea prestaţiei prezidenţiale se răsfrânge şi în mediul internaţional interesând cu precădere relaţiile în cadrul alianţelor convenite. S-a pus în victoria noului preşedinte speranţa unei revigorări a ţării, încrederea în capacitatea României de a-şi împlini cu bună măsură misiunea de aliat şi partener de pe poziţii reconfortante sub toate aspectele; de pe poziţiile unui stat revenind la normalitate cum subliniază preşedintele. Este de crezut că noul preşedinte va culege din partea partenerilor roadele unei colaborări şi într-ajutorări de bun augur.

În final, să ne încredem că am făcut o bună alegere şi, la nevoie, să-i întindem o mână de ajutor.