Femeile Revoluției

Acum 27 de ani, pe străzile din Sibiu se vărsa sânge. La propriu. Revoluția de atunci, care a dus la schimbarea regimului comunist, este asociată de cele mai multe ori cu chipuri de bărbați. Însă printre cei care au avut curajul de a ieși primii în stradă se află și femei. Marcela, Iuliana și Elena sunt trei dintre cele care, în 21 decembrie, au ieșit în stradă pentru a chema sibienii la libertate. Au primit, în schimb, jigniri din partea unor trecători și bastoane de cauciuc pe spate din partea milițienilor. 27 de ani mai târziu, cele trei femei ezită să își mai facă public statutul de revoluționare.

”E frumos să vorbești acum, la un ceai sau la cafea, despre Revoluție. Dar altele erau sentimentele și trăirile din acea primă zi”, amintește Marcela Muntean. În 21 decembrie 1989 avea 27 de ani și lucra la secția de strunguri a întreprinderii Balanța. ”Venisem la serviciu ca în oricare altă zi. Vasile Lanțoș a aprins o lumânare și am văzut că era mișcare prin jurul lui. Auzisem de Timișoara, iar Lanțoș tot striga să protestăm împotriva lui Ceaușescu. La opt și un sfert am ieșit pe poartă, eram în halate, nu ne gândeam ce va urma. Eram vreo 30 - 40 de oameni, iar după noi s-au închis porțile. Dacă am fi vrut să ne întoarcem, nu ne mai primea nimeni”, amintește Marcela.

Mâna de oameni care a ieșit să îndemne lumea la proteste s-a întâlnit cu mașina lui Nicu Ceaușescu, pe Podul Gării, escortată de un ARO al Miliției din acea vreme. ”A trecut pe lângă noi, fără nicio treabă. Când am ajuns pe strada Gheorghe Lazăr, însă, și din față și din spate am fost blocați de luptătorii de la USLA. Eu și cu o altă colegă, Florina, am avut noroc că doi bătrâni ne-au luat și ne-au ascuns în casa lor. În pivniță ne-au băgat când au văzut ambuscada aceea. Am stat până s-a liniștit agitația de acolo, după care am plecat în Piața Mare”.

”Lumea nu a apreciat ceea ce voiam noi”

Elena Țabrea avea 32 de ani și este singura femeie din cadrul fabricii IUPS (viitoarea Retezat) care a ieșit la protest. Și prima care i s-a alăturat lui Puiu Fesan, cel care a inițiat mișcarea revoluționară din acea fabrică. ”Cine are curaj și sânge de român să vină alături de mine, să văd pe cine mă bazez”, a strigat Puiu Fesan în hala fabricii. Primul răspuns a venit din partea Elenei. ”Dacă eu, ca femeie, am trecut în partea aceasta, voi, bărbații, ce mai așteptați?”, își amintește acum femeia.

”Eram schimbul de noapte dinspre 20 spre 21. Ne-am făcut protecția muncii, ca în fiecare seară, după care maistrul meu, Puiu Fesan, ne-a strâns și ne-a povestit ce s-a întâmplat la Timișoara. Că trebuie să facem ceva. A scos o carte cu «Deșteaptă-te, române!», pe care noi nu îl prea știam, că nu s-a auzit de acest cântec și ni l-a tot citit, l-a tot citit, noi ne-am mai scris versurile pe ce hârtii am găsit și am început să-l cântăm. A venit și secretarul de partid, să ne spună să ne vedem de treabă, că în Sibiu nu se va întâmpla nimic”.

Cu maistrul Fesan au stabilit să se întâlnească a doua zi dimineața, la ora nouă, în fața magazinului Dumbrava. ”Eram o mână de oameni dimineața. Și să știți că lumea nu a apreciat ce voiam noi. Noi îi îndemnam să ni se alăture pe cei care treceau, dar în schimb primeam insulte și ni se spunea să mergem acasă. «Ce vreți, ce vă trebuie, mergeți acasă», asta ne spuneau sibienii. Nu voiau să ni se alăture”, povestește singura femeie care a ieșit în acea dimineață în stradă din secțiile IUPS. După câteva lozinci strigate, milițienii au apărut să îi împrăștie. ”Am încasat și eu, atunci, un bulan peste umăr. Dar ne-am refugiat în magazinul Dumbrava, ne-am împrăștiat printre oameni și ne prefăceam că avem și noi de cumpărat lucruri. După ce a plecat miliția ne-am adunat iar și am plecat în Piața Mare, urmăriți de două ARO de miliție. Într-unul au fost băgați cei arestați, dar al doilea nu a mai putut pleca, nu a mai pornit motorul. Am tăbărât peste el, l-am răsturnat, o femeie și-a dat jos fularul, l-a aprins și l-a aruncat în mașină de a luat aceasta foc. Femeie care, imediat după Revoluție, a plecat din țară”.

”Mi-am închis copiii în casă și am plecat”

Toate cele trei femei au ieșit la protest fără ca soții lor să aibă habar, transformând Sibiul în cel de-al doilea oraș revoluționar al țării, după Timișoara. ”Soțul meu lucra la proiectări, habar nu avea că am ieșit. Ne-am întâlnit abia seara: «Tu ești conștientă ce ai făcut? Puteai să nu te mai întorci», mi-a spus. Doar că în zilele acelea, nu am simțit nicio teamă”, amintește Marcela.

Alături de Marcela a ieșit în acea dimineață de 21 decembrie și Iuliana Dobre, lăcătuș mecanică fină la aceeași Balanța. Avea 32 de ani, iar acasă creștea un băiat de 14 ani și o fetiță cu 12 ani mai mică. ”Băiatul meu în seara aceea nu a venit acasă. Nu știam unde este. Apoi am aflat că a fost deasupra unui bloc de la Miliție. Dar de unde i-a fost frică să coboare, căci jos erau tot felul de mișcări. Când a venit, într-un târziu, acasă, nu mi-a venit să cred că a stat ascuns atâtea ore acolo. Dar, aveam așa, un sentiment că toată lumea se mișcă, se agită, pregătește ceva”.

De cealaltă parte, Elena a plecat la Revoluție alături de un vecin care îi era și coleg de serviciu. ”Soțul meu era plecat la țară. Băiatul mai mic avea doi ani, cel mare – zece ani. A venit și vecinul meu cu copiii, unul de un an și unul de trei ani. I-am închis în casă și am plecat. Nici acum nu îmi pot explica cum am luat decizia, nu cred că ne-am gândit că va lua o așa amploare. Iar vâltoarea a crescut și venea tot mai multă lume. Cum să pleci acasă?”. Cu soțul său s-a întâlnit abia seara. ”Îmi spunea că nu sunt normală, că am lăsat copiii acasă atâta timp. Când a venit de la țară, a plecat apoi la serviciu, că era în schimbul de după-amiază. Ne-am mai întâlnit numai seara, târziu”.

Mulți dintre cei care au ieșit să protesteze în acea primă zi nu mai sunt, acum, printre cei vii.

22

A doua zi, încă de dimineață sibienii s-au organizat mult mai amplu. ”La șase dimineața eu am plecat. Soțul mă întreba unde merg. I-am spus că am auzit că s-a tras, că sunt morți, voiam să văd dacă era adevărat. Am pornit pe Ștefan cel Mare, către morgă, unde auzisem că sunt trupurile celor împușcați. Singură m-am dus, nu știu dacă acum aș mai face așa ceva. De la morgă m-am întors către Balanța, dar aveam un gust amar”.

Din acel 22 decembrie, însă, Revoluția avea să se întindă la nivel național, iar pe străzile Sibiului să iasă mii de oameni. ”Gândiți-vă ce am putut simți în 22 decembrie, când am ieșit iarăși dimineața, și din metru erau numai militari cu puștile îndreptate către noi. Știind că la Timișoara i-au împușcat pe revoluționari, ne așteptam să tragă și în noi din minut în minut”, își amintește și Iuliana.

”Putea să fie invers”

Zilele următoare însemnau sărbătorea Crăciunului. ”Ce pregătiri, ce Crăciun? Cine se mai gândea la așa ceva. În primele zile nu mai ieșea nimeni din casă. Au dat anunț la televizor ca numai cei care lucrează în alimentație să meargă la serviciu. Așa că noi am stat în casă”. Zilele au fost ”confuze”, amintesc femeile ce a urmat după acel 21-22 decembrie. ”Bărbatul meu mă tot certa. Că dacă mă vor aresta după aceea. Mai ales că în ziua de 21, când ne-am întors la Balanța, maiștrii au întocmit deja o listă cu numele noastre, listă care era trimisă deja la Securitate”, amintește Iuliana. ”Putea să fie și invers. Să nu se mai întâmple nimic și noi…”, confirmă Marcela.

”Îmi e rușine să spun că sunt revoluționar”

Marcela a plecat în 2000 de la Balanța, fiind trimisă în șomaj. ”Nici acum, nici atunci nu eram văzuți bine, noi revoluționarii”. Opinia ei este întărită de Iuliana. ”Directorul din acea vreme, Costeiu, nu ne plăcea pe noi, revoluționarii. Și ne-a eliminat din fabrică așa, pe rând”, amintește Iuliana, căreia disponibilizarea i-a fost semnată în 1998. Singura care a ieșit la pensie din întreprinderea de unde a ieșit la Revoluție este Elena. Dar impresia despre modul în care statutul ei de revoluționar este percepută de restul sibienilor îi este confirmată adesea. ”Știți că la anumite formulare ai o rubrică unde poți bifa că ești revoluționar. De fiecare dată când completez astfel de formulare, lumea se uită la noi cel puțin ciudat. Mai ales acum. Nu chiar toți, dar majoritatea. Prea mult am fost mediatizați de rău”.

Toate cele trei femei spun că primele sentimente ostile le-au simțit mai întâi din partea prietenilor și a vecinilor. ”Chiar și neamuri. Considerau că primeam niște bani pe care nu îi merităm. Și că, de fapt, toată lumea a ieșit atunci în stradă. Dar, pe 21 decembrie, când am ieșit numai noi și îndemnam lumea să vină cu noi, nimeni nu răspundea. Dar, acum, toți spun că au fost la Revoluție”.

Iar tocmai atitudinea societății actuale față de revoluționari le determină pe femei să nu se lase fotografiate. ”Este așa o ură față de noi, revoluționarii. Să ne expuneți acum, așa, nu am vrea”. Marcela este mai categorică. ”Eu consider că a meritat sacrificiul revoluției până când lumea a fost la unison cu noi. Până când eram văzuți ca niște eroi, ca să spun așa. Dar, mai apoi, am început să fim tot mai denigrați, auzeam tot mai des șușoteli pe la spate. Am ajuns să îmi fie rușine să spun că sunt revoluționar”, spune Marcela. Numele Elenei este legat de cel al Revoluției mai ales pe meleaguri străine. ”Copiii mei sunt în Spania, acolo locuiesc. Ei, acolo, se mândresc cu faptul că sunt revoluționară și o spun ori de câte ori au ocazia”.

În țară, atitudinea ostilă împotriva revoluționarilor a apărut rapid după evenimentele din 1989. ”Când ne-am făcut acele brevete de revoluționari nici nu ne gândeam la faptul că o să primim bani. Dar primele semne din partea celorlalți au apărut atunci, imediat, când eram scutiți de impozitul pe salariu. Am simțit atunci o ciudă din partea colegilor, era 100 și ceva de lei impozitul. Era o invidie de nu pot să vă spun. Așa că am învățat să tăcem: dacă ne dau bani bine, dacă nu, asta e”.

Pentru faptul că sunt luptători cu rol determinant – titulatura actuală a revoluționarilor certificați, cele trei femei au primit, începând cu anul 2008 (2006, în cazul Elenei) o indemnizație de 2.000 de lei pe lună. Până prin 2011, când plata indemnizațiilor a fost oprită. ”Am mai beneficiat de scutirea de impozit pe locuință, bilete de tren, servicii medicale și gratuitate pe mijloacele de transport în comun. Mai puteam cere loc de veci, dar eu nu am cerut, căci nu vreau să îmi văd astfel locul. Am mai fi putut primi teren, dar la Sibiu nu s-au dat astfel de suprafețe”, enumeră Marcela.

Iuliana a plecat timp de 12 ani în străinătate, unde a muncit până în 2011, la fel ca și Marcela, care a muncit în Italia, după disponibilizare. Iuliana și Elena sunt pensionare, acum, Marcela fiind singura care mai lucrează la un cămin pentru persoanele vârstnice. ”În inima mea și în sufletul meu eu sunt mândră de ceea ce am făcut și la ceea ce am contribuit”, admite Marcela. Care ar aștepta la o recunoaștere mai largă a evenimentelor de acum 27 de ani. ”Lumea și mai ales tineretul ar trebui să fie mult mai conștienți că Revoluția aceasta s-a făcut cu vărsare de sânge. Cu oameni nevinovați care au murit, pentru ca viitorul nostru să fie mai prosper, iar copiii noștri să ducă o viață mai decentă”.

Evident, una dintre nemulțumiri este și cea legată de faptul că, la Sibiu nimeni nu a fost responsabil de moartea celor 99 de oameni. ”Noi, ca revoluționari, am avut dosarele verificate de ‘enșpe mii de ori. Dar vinovații pentru cei care au murit… unde sunt?”. ”Este jignitor că nici acum nu se știe adevărul despre Revoluție”, completează Elena.

Pe lângă cei 99 de morți, Revoluția de la Sibiu a mai însemnat și 274 de răniți. În urma acelor evenimente, la Sibiu mai există doar 76 de luptători cu rol determinat.

foto Nicu Cherciu/Sibiul.ro/memorialulrevolutiei.ro

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Traian Deleanu

Investigații, Administrație
Telefon:
0740 039 148
E-mail: traian[at]turnulsfatului.ro