Cum și cine poate para lovitura sub centură aplicată Justiției de către Curtea Constituțională?

În motivarea Deciziei adoptate pe marginea zisului conflict constituțional privind cererea ministrului justiției de revocare a procurorului șef al DNA, Curtea Constituțională face trimitere la dispozițiile art.132 din Constituție. CCR conferă sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției” din finalul acestui articol „ un caracter special care stabilește o putere de decizie a ministrului de justiție asupra activității desfășurate de procurori” ceea ce, mai departe, ar indica faptul că „ministrul justiției are un rol central în procedura de revocare a procurorului”.

Două greșeli grave în această interpretare. Prima: ce înseamnă o putere de decizie asupra activității desfășurate de procurori? Un control și o putere de supervizare asupra tuturor actelor procurorului în cadrul competențelor sale, inclusiv asupra actelor de cercetare și anchetă și a condițiilor de sesizare prin rechizitor a instanței de judecată. Deci ministrul să decidă cine să fie cercetat și cine nu, cine să fie trimis în judecată și cine nu. Cine este ministrul justiției? Un membru component al autorității (politice) executive. Cu alte cuvinte, direct și explicit, procurorul este situat în subordinea politicului. Caracterul „special”al puterii de decizie pe care îl atribuie CCR ministrului justiției în virtutea acestui text, nu-l scoate cu nimic din structura executivă în numele căreia își exercită funcția și competențele. Simplu deci: politicul să supervizeze juridicul și pe care să-l țină sub control. Așa ceva face orice dictatură politică.

A doua: procedura revocării din funcție a unui procuror nu se circumscrie dispozițiilor art. 132 din Constituție din care afirmativ, s-ar putea deduce – în concepția CCR - un rol central al ministrului justiției și ca atare, unul secundar al președintelui. Sediul materiei este cuprins în dispozițiile art.54 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 94 din Constituție, care stabilesc precis rolurile: unul secundar al ministrului de propunere și unul central al președintelui de acceptare sau nu a propunerii, printr-un act de decizie președințială legitimată pe autoritatea conferită președintelui de popor.

Într-adevăr, ca orice text de lege și art.132 din Constituție este supus interpretării. CCR i-a dat o interpretare politică. Dar poate fi supus și unei interpretări raționale prin raportare la principiile și instituțiile care consfințesc în Constituție statul de drept și independența justiției, între care la poziție de primă mărime, principiul separării puterilor (autorităților) în stat. Textul este deficitar în conținutul său din clipa în care include autoritatea minstrului ( executivă) în structura autorității judecătorești și care, în virtutea principiului sacrosanct într-o democrație al separației puterilor în stat, nu se pot suprapune sau intersecta. Corect era – și ar fi – ca textul cu pricina să pună activitatea procurorilor sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei sunt magistrați, contribuie alături de judecători la realizarea actului de justiție prin inițierea și pregătirea acestuia, prin investirea instanței și supravegherea aplicării legii în desfășurarea lui. De aceea, în mod concret și distinct, Constituția, în Capitolul VI îi include ca secție separată ( Secția a 2-a, Ministerul Public) în structura Autorității Judecătorești, alături de Instanțele Judecătorești ( secțiunea 1) și Consiliul Superior al Magistraturii (Secțiunea a 3-a). Ca atare, guvernul sau miniștri săi n-au ce căuta în structura autorității judecătorești nici ca elemente componente nici cu atribuții. Gestionarea treburilor administrativ-executive ale celor două componente ale autorității judecătorești (Instanțele Judecătorești și Ministerul Public) la care s-ar putea referi în accepțiunea cea mai larg interpretativă textul art.132 din Constituție, este cu totul altceva decât „o putere de decizie asupra activității desfășurate de procurori” cum încă odată, în mod eronat interpretează CCR.

Cum spuneam textul este greșit și reflectă mentalitatea totalitară strecurată în Constituție ca reminiscență a regimului de care încă, cum se vede în fapt, n-am scăpat. Este de înțeles că marii noștri infractori postdecembriști care au acaparat și puterea politică vor să scape de lege și de justiție. Decizia în discuție a CCR se înscrie pe linia acestui efort schimbând total paradigma independenței justiției și menținând România pe linia unei dictaturi politice, un pericol de moarte pentru democrație și statul de drept.

Ce s-ar putea face? În principiu executorie, Decizia CCR este atât de greșită și atât de gravă prin posibilele ei consecințe – nu numai și nu în primul rând prin revocarea pe nedrept a unui conducător din sistemul Ministerului Public - încât președintele, care este chemat să o execute, poate fi situat în poziția subordonatului care primește spre executare un ordin vădit nelegal. Cum se știe, ca un principiu esențial de drept, neexecutarea unui ordin vădit nelegal nu atrage după sine sancțiuni. Executantul conștient de nelegalitatea ordinului primit, nu poate fi obligat să-și asume corăspunderea nelegalității acestuia, executându-l. Ca atare, președintele ar putea temporiza sau suspenda executarea Deciziei CCR, până la aflarea rezultatului unui referendum pe care să-l declanșeze concomitent, pe tema independenței justiției, cu referire specială la acest articol 132 din Constituție. Că s-ar expune suspendării, e posibil, dar nu neapărat sigur și în orice caz, suspendarea ar fi revocată prin referendum. Gravitatea situației ar justifica angajarea unei atari răspunderi.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Gavril Dejeu