Țara care te etichetează

Echipa națională de hochei a României a cântat imnul Ținutului Secuiesc la un meci cu Ungaria. Pierdut cu 4-2. De aici am plecat în a vă spune asta:

Am făcut ciclul primar la Mikes Kelemen, în Sfântu Gheorghe. Eram clase românești și clase maghiare, iar în pauza mare, aia de un sfert de oră, aveam suficient timp să ne spargem capetele. Țin minte că într-o zi, cu jumătate de măr am țintit fix fruntea unui coleg de la secția maghiară, urcat câteva trepte pe scara de incendiu. A căzut pe spate și nu m-am sinchisit o secundă să văd dacă a pățit ceva. Nu cred că eram în clasa a IV-a și deja aveam anihilată orice milă față de ”dușman”. Am savurat victoria cu românii mei preț de vreo câteva zile, până când ne-au bătut ungurii ca pe turci, la Mohács. Am luat-o în preajma chioșcului de unde ne cumpăram vestitele batoane cu mac. Bătuți și furați. Ca la carte. Nu am mers nici la învățătoare, nici la Haga, dar am păstrat asta în minte, iar mulți colegi poate încă își mai caută revanșa și la plus 40 de ani. Așa erau timpurile. Proaste.

La liceu a fost mai simplu din acest punct de vedere, pentru că românii și maghiarii aveau propriile lor clădiri. Dar fail din punctul de vedere al societății, după părerea mea. Am trăit separat, în același oraș. Erau puține locuri în care puteai interacționa, chiar copil fiind. Iar sistemul urla la noi: ar fi bine să nu! Vedeți-vă fiecare de treabă!

Mai mult de jumătate din românii pe care îi cunosc în Italia, fugiți din țară în căutarea unui tratament medical pentru ei sau copiii lor, nu se întorc în România nu numai din cauza sistemului medical putred. De bine, de rău, fiind în Uniunea Europeană, unele programe de sănătate încep să funcționeze și la noi, problema e integrarea în societate a copiilor cu dizabilități. În cel mai bun caz, în care găsești o grădiniță care să-i primească, de exemplu, îți va cere să stai cu ei. Sunt două educatoare, cel mult, la grupe de 30 de copii. De unde timp pentru un copil cu nevoi speciale sau super-speciale? Și nici asta nu ar fi cea mai mare problemă. Asta e, îți dai demisia de la job, dar stai în țara ta, alături de copil, de la grădiniță până la facultate, 24 din 24, 7 din 7. Dar indiferent de efortul tău, tot timpul va fi privit ca un specimen de circ fără trupă de marea majoritate a oamenilor. Pentru că e altfel.

E drept, nu avem cultura integrării, dar nu avem nici un sistem prin care să încercăm să educăm societatea altfel. Ne lăudăm că avem cel mai bun sistem pentru minorități din întreaga Uniune Europeană. De fapt e unul atât de vechi, încât mă întreb pentru ce secol funcționează. Un sistem care naște o comunitate cu viitor incert, un sistem care perpetuează și lărgește o enclavă fără niciun dram de perspectivă. Decât aceea de a rămâne o enclavă în care tot timpul va mocni ceva.

De ce nu se plâng românii din Italia că nu le învață copiii în școli românești? Pentru că nu au nevoie. E absurd să fugi din România din cauza sărăciei, în cele mai multe cazuri, dar și din cauza sistemului de sănătate sau al discriminării și să vrei să intri într-un sistem care să te formeze în același fel.

E și mai absurd și pentru că de fapt nu te ajută la nimic. Ce să faci după ce termini un liceu în limba română, în Torino? Sau la Roma? E drept, românii reprezintă cea mai numeroasă comunitate din peninsulă, dar nu rezonează ca o comunitate. Românii care ajung aici ca să și rămână se adaptează rapid pentru că societatea e de așa natură. Sunt clase cu copii de cinci, șase naționalități și într-o comună la 50 de kilometri de un oraș important. Învață în rând cu nativii italieni și de multe ori notele mici la exprimare le recuperează la probele scrise, dar de regulă nimeni nu rămâne în urmă pentru că e altfel. Iar în timp, lucrurile se nivelează. La fel se întâmplă și în cazul copiilor cu dizabilități. E exact opusul sistemului nostru: Avem un caz special, să vedem cum îl putem ajuta. Dar niciodată nu va urma un curs separat de colegii lui. Vor fi tot timpul împreună, iar ceilalți îl vor ajuta atunci când el nu se poate mișca, de exemplu. Vorbim de o societate care integrează, nu de una care își împarte membrii după tot felul de criterii și le pune etichetele aferente. Noi vorbim însă de clase speciale. De ce?

Nu cred nici că sistemul de educație în limba maternă le folosește la ceva ungurilor. Iar asta se vede cu ochiul liber în comunitățile din Covasna și Harghita, județe pe ultimele locuri în țară la multe categorii, chiar dacă sunt în Transilvania, zonă mai bogată, și chiar dacă sunt apropiate de județe precum Brașov și Mureș de care mai profită pentru a trimite oameni la muncă sau a atrage investitori. Sfântu Gheorghe e deja un satelit al Brașovului, iar de asta beneficiază mai ales românii din zonă, care măcar cunosc limba. Iar să faci 12 clase în România, doar ca să emigrezi la majorat în Ungaria nu mi se pare deloc un sistem de succes. Nici pentru stat, nici pentru comunitate și nici pentru individ. În Ungaria va fi privit ca un maghiaro-român, iar în România va fi permanent un enclavist HarCov pe care trebuie să-l înjurăm în română, să priceapă în ce țară se află.

Evident că apar și situații comice. Benedek Zacharie e sibian de loc, maghiar de etnie și deputat de Covasna, ales pe listele UDMR. Un parlamentar foarte activ, care ridică probleme ce nu țin aproape niciodată de limba vorbită. Însă mesajele pe care le transmite pe paginile de socializare sunt în limba maghiară. Facebook, o companie care vrea să integreze, nu să împacheteze în categorii, oferă un serviciu de traducere pentru cei care urmăresc persoane care nu vorbesc aceeași limbă cu a lor. Iar în cazul deputatului un mesaj a ieșit de-a dreptul comic, zilele trecute: ”Semnificația spermei în conștiința publică trebuie întărită”, scrie în prima frază în care evident că autorul s-a referit la altceva.

E efectul amuzant al unei lumi feliate.

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro