Decolonizarea  economică. O problemă fundamentală a României de azi

Este un truism: potențialul economic alături de gestionarea chibzuită este piatra unghiulară a oricărei dezvoltări. Privită sub acest aspect, România zilelor noastre (postrevoluționare) prezintă o particularitate: (încă) suntem o țară cu resurse bogate, dar am sărăcit-o datorită abandonării sau proastei gestionări. Pe măsura gravității ei, această teză se cere argumentată.

Ne-am obișnuit să-l acuzăm pe Ceaușescu - a făcut-o direct și expres „tribunalul”- care l-a condamnat între altele și pentru subminarea economiei naționale. Ceaușescu poate fi învinuit de multe păcate dar nici într-un caz de intenția deliberată de a distruge economia țării. Afirm că dimpotrivă, în întreaga sa istorie România n-a cunoscut un  efort comparabil de stimulare și dezvoltare economică, ținând firește seama de împrejurările politice interne și internaționale în care s-a derulat. Mai afirm cu aceeași răspundere că nu cunosc ca în întreaga sa istorie, România să fi experimentat o perioadă atât de nefastă a distrugerii și destrămării economice precum cea începută acum peste 30 de ani, pe care o urmăm cu obstinație și în zilele noastre.

Suveraniștii, fundamentaliștii, obișnuiesc să „explice” actuala situație a țării prin prisma obedienței față de Uniunea Europeană. Nu-i chiar așa sau nu e întru totul așa. Degringolada a început nu după aderarea la UE ci a doua zi după fuga „ilustrului” cuplu. Noua echipă așezată la bucate de ruși - întocmai ca și în 1945/46 - se zbătea politic între menținerea pe linia (neo)comunistă și aspirația poporului spre libertate, luându-și cu desăvârșire mâna de pe economia care, dezorientată, demantelată de la relația CAER pe calapodul căreia inerent fusese croită,  intra cu brio sub influența economiei de tip capitalist a așa zisei piețe libere, care abia aștepta momentul și prilejul. În loc să fie protejată, să i se asigure o tranziție echilibrată, economia a fost abandonată la discreția hrăpăreților interni și externi. Când, în 2007 am intrat în UE, fondul economic al României  deja era pe cale de disoluție la nivel național.

Cu toții am sperat că parteneriatul european ne va veni în ajutor și ne vom reface economia. Răstimpul parcurs ne-a arătat că dacă nu în totalitate, sprijinul european vizează precumpănitor aspecte social-cultural-edilitare. E de înțeles că puternicii economiei și finanțelor europene - care pe fond dictează și politicul – n-ar vrea să-și pluseze banii în refacerea industrială, agricolă și comercială a României. Pentru ei ar fi un non sens. Doar infrastructura în transporturi se bucură de o atenție mai deosebită, lucru explicabil. Este în interesul vestului ca în centru și est să dispună de linii de transport pentru valorificarea produselor economiei lor.

Deocamdată încă horim și dănțuim pe împrumuturi și bani europeni, dar se apropie cu pași vertiginoși momentul când va trebui să trăim pe banii noștri pe care nu i-ar putea  firniza decât economia. Pentru cine cugetă realist și cu responsabilitate, se impune imperativul inexorabil al recuperării economiei de sub dominația de tip colonial. Aceasta presupune refacerea sau readucerea în patrimoniul național a resurselor de bază pierdute sau înstrăinate: teren agricol, resurse energetice, unele structuri industriale, parte a fondului forestier, flota civilă, rețeaua bancară, rețeaua comercială ș.a. Cum, prin ce mijloace?

O voce suveranistă a avansat ideea naționalizării obiectivelor energetice. Un astfel de gest „revoluționar” ar fi greu de conceput în zilele noastre fără urmări catastrofale asupra parteneriatelor. Mai fezabilă dar tot problematică ar putea fi exproprierea în interes național cu o despăgubire onestă și eșalonată.

Reflectez la o variantă pe care o socot mai realistă, în cadrul și în înțelegere cu Uniunea Europeană. În cadrul european România ar trebui să-și exprime cu fermitate hotărârea de a-și reface economia. Pentru aceasta, în planul relațiilor cu România, UE ar trebui să accepte direcționarea unei cote mai rezonabile din ajutorul financiar înspre sectorul economic productiv național, odată cu tolerarea unor măsuri de protecție concurențială. ( În situații de excepție, sunt justificate măsuri de excepție.) Apoi, la adăpostul sprijinului european, guvernarea română, oricare ar fi ea, să stimuleze bugetar investițiile în  refacerea economică mult mai echilibrat comparativ cu cele din comsum. În această ordine de idei, instituțiile statului care facilitează discriminarea scandaloasă în consum pe criterii „speciale” sau de altă natură, ar trebui reformate pe linia promovării ideii de dreptate și echitate.

Sigur, readucerea și refacerea economiei în cadrul ei firesc este o întreprindere pe cât de necesară pe atât de ambițioasă și dificilă, dar nu imposibilă. Este vorba de fermitate, de dârzenie și curaj politic. Dar nu numai atât. Esențial, fundamental este ca românii să-și dorească, să urmărească acest scop și să se angajeze responsabil în realizarea lui. Pentru aceasta este nevoie să-și asume responsabilitatea de proprietari-gestionari, cu toate ingredientele beneficiare sau obligaționale pe care le presupune o astfel de asumare. Este vorba de schimbarea mentalității păcătoase instaurate după -89 de a se lepăda de proprietate, de munca, inițiativa, efortul și răspunderea pe care o implică. Azi avem distinctiv, două categorii de români. Unii, care în fața greutăților interne au abandonat nu numai proprietatea dar și țara, angajându-se cu simbrie la străini. Alții, rămași în țară, neavând alternative, s-au  angajat tot la străini. În ambele cazuri se trăiește mai ușor, fără „grijile” proprietarului, dar pe măsură, păgubitor pentru țară.

Dezideratul decolonizării economice mai implică o condiție esențială: să fim oameni de fapte, nu de vorbe serbede. Suveranismul de care azi se face mare tapaj este, în sine, o idee valoroasă. E bine că se face apel la strămoși, la mândria și demnitatea națională, la credință. Toate acestea ne revigorează sentimental dar în același timp este nevoie de seriozitate, de prestanță, de acțiune și răspundere, de avansarea de soluții practice, fezabile, promițătoare și convingătoare pentru depășirea impasului. Simpla propagandă lozincardă, atitudinea de „bătăuși” politici, exhibarea publică a sentimentelor goale de conținut, adoptarea poziției de greier în loc de furnică, nu pot convinge la modul serios. Populismul cu iz electoral secondat de bravada naționalistă, sonoră dar caducă, pot câștiga voturi dezorientate, dar nu oferă șanse reale de redresare.

REZUMATIV, realitatea, bugetul, ne obligă la răspundere și atitudine. Se conturează variante:

Una, în continuare preconizată de actuala guvernare PSD-PNL, sprijinită pe împrumuturi și banii europeni. Ideea suplimentară a taxelor și poverilor fiscale, nu poate avea sorți de izbândă raportată la o economie săracă.

Alta, de natură neo-comunisto-marxistă, ne-ar propune să abandonăm parteneriatul democratic, să ne aliniem autoritarismului ruso-chinez. Într-un anume fel o fac ungurii încercând machiavelic să sugă la două țâțe, dar cu prețul deprecierii grave a demnității și amorului propriu.

Suveraniștii înjură Europa și NATO dar n-ar vrea divorț.  O contradicție în termeni căreria nu-i propun soluții.

Am insistat asupra nevoii de a ne recâștiga și reface economia în cadrul și cu aportul partenerilor democratici. Pentru aceasta este nevoie de voință determinată, de înțelegere realistă de ambele părți. 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Gavril Dejeu