„O mare parte din electoratul lui Dragnea și-a găsit acum o nouă oportunitate politică în AUR”. Interviu cu Ionuț Biliuță, istoric și teolog, despre naționalismul religios și cât de mare e pericolul extinderii neofascismului

Ionuț Florin Biliuță este cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Tg. Mureș. Este doctor în Istorie al Universității Central Europene din Budapesta (CEU), cu o teză despre relația dintre Biserica Ortodoxă Română și Mișcarea legionară în perioada interbelică. De asemenea, este doctor în Teologie al Universității Babeș-Bolyai, cu o teză doctorală legată de problema formării Bisericilor naționale în Balcani.

În această dublă calitate a fost săptămâna trecută la Sibiu, unde a susținut o prelegere despre populism, neofascism și naționalism religios în fața studenților străini din cadrul Semestrului Ecumenic, care este organizat anual în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

În cadrul prezentării, acesta a vorbit despre prevalența ideilor naționaliste în cadrul Bisericii Ortodoxe Române: modul în care naționalismul religios a influențat subculturile din cadrul bisericii, precum și ideile ultranaționaliste din anii interbelici care există încă în cercurile teologice și monahale românești. Acesta a prezentat informații despre latura conservatoare și etnocentrică a Bisericii Ortodoxe Române, care, spune el, susține Alianța populistă pentru Uniunea Românilor (AUR) ca o expunere politică pentru opiniile lor fundamentaliste anti-occidentale și ortodoxe.

Fiind o temă despre care se discută tot mai mult în ultimii ani - prezența naționalismului (inclusiv a celui religios) în discursul politic din prezent - dar și evoluția partidului AUR, căruia îi sunt atribuite elemente de naționalism și neofascism, i-am solicitat un interviu.

Domnule Biliuță, se vorbește mult în ultimii ani despre aceste noțiuni, concepte, curente: populism, neofascism, naționalism religios. Să pornim mai întâi de la noțiuni: ce înseamnă azi idei naționaliste, naționalism religios și dacă acestea sunt diferite față de perioada interbelică?

Aș începe cu ultima parte a întrebării. Evident că avem o schimbare metodologică și de anvergură față de perioada interbelică. Practic, ideile, conceptele politice au evoluat în timp, datorită faptului că până la urmă contextul istoric s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, situația internațională și poziția României ca stat în Europa și în lume este cu totul alta. Și atunci bagajul intelectual și limbajele politice fiind diferite, circumstanțele istorice fiind distincte, e clar că ceea ce a reprezentat naționalismul în perioada interbelică, chiar naționalismul religios de inspirație legionară, reprezintă cu totul altceva astăzi.

Plus că în perioada interbelică era un tip de democrație, după părerea mea una imperfectă, dominată de lungi perioade de stare de asediu, reprezentativitate electorală redusă, conștientizare politică și mai redusă și excese dictatoriale regale. Vreau să cred că, la 35 de ani de la căderea comunismului în România, democrația autohtonă s-a consolidat și reprezintă singura opțiune validă de guvernare, departe de vocile de sirenă ale democrației interbelicului românesc. Trăim într-o democrație transnațională, globală, în care actorii nu mai sunt doar cei interni, iar parteneri externi joacă un rol fundamental în evoluția și dezvoltarea economică contemporană a acestei țări. 

Și cum definim astăzi naționalismul religios?

Naționalismul religios este o formă de atașament exagerat vizavi de anumite particularități, caracteristici etnice, lingvistice, culturale, politice, filtrate printr-o cheie religioasă. Mai exact, un exponent al naționalismului religios consideră că există o legătură indisolubilă între identitatea etnică și cea religioasă, cele două potentându-se și condiționându-se reciproc. Cam asta ar fi o definiție pe scurt, pe înțelesul tuturor: este un atașament politic-religios exagerat. Să nu confundăm naționalismul religios cu patriotismul. 

În replică, patriotismul este o formă civică de respect vizavi de valorile, tradițiile, istoria, cultura unui anumit popor. Patriotismul este o tendință normală pe care anumiți oameni o pot avea față de țara/identitatea lor etnică. Naționalism nu este altceva decât o exacerbare radicală, o exagerare solipsistă a atașamentului individual în relație cu comunitatea națională din care un anumit individ apare.

Spuneți că naționalismul religios a influențat subculturile Bisericii. În prezent tot se întâmplă asta?

Cred că, în același timp în care s-au influențat reciproc, naționalismul religios și subculturile fundamentaliste din interiorul Bisericilor creștine s-au și ajutat reciproc. În sensul în care acest naționalism de factură religioasă a fost transmis din generație în generație, pe de o parte prin filiera pușcăriilor, detenției și pe de altă parte prin filiera diferitelor mănăstiri, biserici, comunități monastice, de la duhovnic la ucenic, ș.a.m.d. Deci, practic, aici este vorba despre o relație de simbioză cu beneficii mutuale pentru ambele categorii. De asemenea, ultranaționalismul interbelic filtrat prin prisma național-comunismului cu toată mitologia națională atașată, cu idealizarea trecutului istoric până la mitizarea acestuia și cu propagarea cultului liderului puternic ca salvator al națiunii a avut și încă are ecouri adânci în special în rândurile clerului ortodox. Poate așa se poate explica succesul de lungă durată a asocierii periculoase dintre naționalism tribal și Ortodoxie în discursul oficial și practicile social-religioase ale Bisericii Ortodoxe Române.   

Cât este de prezent în perioada actuală pericolul extinderii, spre exemplu, a neofascismului?

În post-comunismul românesc (neo-)fascismul a îmbrăcat diferite forme de organizare și exprimare: (neo-)legionarism, fascism religios, neo-nazism, post-fascism. Cred că extremismul de dreapta în multiplele sale forme se poate extinde în societatea românească dacă aceasta nu se maturizează suficient sau anumite marote (suveranismul, autarhia economică, izolaționismul, xenofobia, homofobia, intoleranța, rasismul sistemic) cultivate de nostalgici, oportuniști sau pescuitori în ape tulburi vor continua să fie agitate deliberat pentru a evita discuțiile cu adevărat importante despre responsabilitate socială și stat social, de exemplu. Atâta vreme cât realități precum toleranța societală, conștientizarea faptului că apartenența la organisme precum Uniunea Europeană și NATO aduce cu sine nu doar drepturi, ci și obligații, că democrația este singura formă de guvernare pe care o avem la dispoziție, că parlamentarismul și pluripartitismul nu sunt altceva decât forme de protejare și reflexul libertății de opțiune și opinie a cetățeanului și, mai ales, că România este angrenată în alianțe regionale și transfrontaliere cu garanții ferme de securitate cred că nu avem de ce să ne temem. Fără conștiința tuturor acestor aspecte și fără o educație civică aplicată mai ales în școli și universități vom ajunge într-adevăr să ne confruntăm cu acest pericol și va deveni una dintre realitățile noastre cotidiene.

Dar încă nu putem vorbi despre acest pericol?

Ba da. Și asta ne spun sondajele. Adică toate sondajele pun în acest moment respectivul partid undeva între 15 și 20 de procente din opțiunile de vot. Dacă ar fi să luăm procentajul maximal, unul din cinci români ar vota pentru o soluție de acest tip. Ceea ce, în opinia mea, este un procent substanțial. Dar să nu uităm că „succesul”/insuccesul electoral al partidelor naționaliste de extremă dreapta în următoarele sesiuni de alegeri europene, locale, parlamentare și prezidențiale depinde nu doar de evoluțiile interne - și aici mă refer la evoluțiile economice, sociale, politice -, dar și de evoluțiile externe. Și încă ceva: deocamdată, datele oferite în legătură cu intențiile de vot provin din sondaje electorale care pot fi manipulate, pot fi relative sau pot evolua în funcție de anumite dezvoltări neprevăzute. Cred că deocamdată ne temem doar de o intenție de vot care penalizează politic partidele politice clasice (PSD și PNL) sau este rezultatul lehamitei față de actuala clasă politică decât rezultatul atașamentului respectivilor votanți la valorile politice reprezentate de respectivul partid ultranaționalist.      

Dar cel mai mult de ce depinde? 

Cred că cel mai mult în momentul de față contează evoluțiile externe, mai ales în ceea ce privește evoluția războiului din Ucraina, a viitoarelor alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii, componența viitorului Parlament European și, abia apoi, rezultatele primului tur de alegeri europarlamentare și locale. O vorbă din interbelicul românesc își păstrează actualitatea, cu o modificare semnificativă: dacă Parisul (Washington-ul) a răcit, București-ul tușește. În lumea politică globală de astăzi există un principiu al vaselor comunicante, al logicii alianțelor militare și economice transnaționale din care România face parte ca membru cu drepturi depline și de care nu mai putem să facem abstracție.

„Respectivul partid” e AUR? 

Da. 

AUR-ul din prezent poate fi calificat ca un partid naționalist religios?

Nu până la capăt. De ce? Pentru că identitatea religioasă pare a fi importantă doar pentru anumiți reprezentanți ai acestui curent politic dornici de a capitaliza în favoarea lor voturile din comunitățile religioase ortodoxe și evanghelic-protestante, voturi deja exprimate cu ocazia Referendumului eșuat pentru revizuirea articolului 48 din Constituția României din 6-8 octombrie 2017. Sub acest aspect, o parte a elitei Alianței pentru Unirea Românilor instrumentalizează identitatea creștină pentru a atrage măcar o parte din cele 3,5 milioane de voturi exprimate în acel vot, dar mai ales voturile din comunitățile evanghelic-protestante care sunt în ascensiune în dinamica socială și doresc validarea socială prin participare politică.

Dar ca neofascist?

Parțial doar.

Haideți să explicăm.

Ca să simplificăm: pentru anumiți reprezentanți de vârf ai acestui partid, anumite idei vehiculate de către legionarii și neo-legionarii post-comuniști sunt foarte importante. Una dintre acestea este recuperarea memoriei legionarilor decedați în temnițele comuniste, așa-zișii sfinți ai închisorilor. În opinia lor, aceștia ar trebui să fie recunoscuți ca sfinți-martiri ai Bisericii Ortodoxe Române, iar memoria lor ar trebui să devină o parte integrantă a istoriei naționale predate în școală. Coroborat cu fiorul negaționist al Holocaustului românesc, această insistență pentru martirajul legionar poate fi considerat ca unul dintre elementele de continuitate între generația fascistă interbelică și generația postcomunistă înscrisă cu arme și bagaje în rândurile AUR. 

În același timp există și numeroase elemente de discontinuitate, datorate evoluției ideilor din imaginarul fascist românesc sub presiunea schimbărilor generaționale de cadre și a îndelungaților ani de detenție la care au fost supuși legionarii rămași în țară după 1941. Bagajul ideatic al fascismului și neofascismului românesc nu a fost și nu este unul static, este unul în evoluție, în desfășurare. De exemplu, ideea negării importanței prezenței României în organisme transnaționale are o îndelungată tradiție în interiorul fascismului românesc. Ioan I. Moța (membru fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail, cunoscută și sub denumirea de Garda de Fier sau Mișcarea Legionară - n.n.) desconsidera Liga Națiunilor și rolul acesteia în dezamorsarea conflictelor armate pe continentul european. Prin prisma antisemitismului său patologic, Moța vedea în organismul de la Geneva una dintre organizațiile internaționale aservite „evreimii mondiale”, condamnată la impotență și inactivitate.

De exemplu, unul dintre sloganele AUR, pe care l-am văzut pe o casă, este „Dreptate pentru România”. Întrebarea mea e: cine și în ce fel nedreptățește România? Uniunea Europeană? NATO? Oferindu-ne zeci de miliarde de euro anual sub formă de fonduri nerambursabile pentru infrastructură și agricultură? Greu de răspuns...

Elita politică locală. Poate la asta se referă?

Ca să nu îmi pierd ideea anterioară, cred că nu poți să vorbești de nedreptate în momentul în care în țara ta intră zeci de milioane de euro prin proiecte europene, în infrastructură, în prezervarea mediului, în agricultură. Sunt bani veniți din taxele colectate în Franța, Germania, Italia, Spania și în celelalte state membre ale Uniunii Europene. Niciun om serios și decent nu poate să facă abstracție de faptul că, de când România a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, țara se află pe un trend ascendent de dezvoltare, uneori în ciuda incapabilității și corupției politicienilor români la nivel central și local. A proiecta asupra structurilor europene incapacitatea clasei politice românești de a se ridica la înălțimea imperativului politic actual din diferite motive (contra-selecție, incultură politică, logica cumetriei) și de a asimila integral fondurile structurale puse la dispoziția României din dorința de a crea o trambulină politică pentru un partid eurosceptic mi se pare o glumă proastă. 

Dar e curios că și în țările europene există astfel de curente.

Da, firește că există. Cazurile Alternativei pentru Germania (AfD), a Zorilor Aurii în Grecia sau a alianței dintre Frații Italiei și Liga Lombardă/Lega Nord au aceleași tendințe eurosceptice, suveraniste și legate de trecutul mai mult sau mai puțin recent. Nu e de mirare că anumiți lideri ai AUR au cultivat relații cu unele dintre aceste grupuri politice, organizând conferințe internaționale la București despre viitorul Europei, mai nou sub patronajul Institutului Conservator Mihai Eminescu, nimic altceva decât un think-tank afiliat AUR. Anumite curente ultranaționaliste din cele menționate au o problemă cu imigrația străină, cu imigranții străini. Una dintre categoriile etnice prezente în cadrul acestor imigranți străini sunt românii. Să nu ne ascundem. Cine a urmărit retorica ziarelor britanice pro-Brexit a observat că unele dintre cauzele majore pentru Brexit au fost românii și polonezii. Deci, această retorică anti-imigraționistă este comună în Europa, dar nimeni dintre reprezentanții suveranismului autohton nu a găsit vreo soluție referitoare la situația românilor care muncesc în alte țări ale Uniunii Europene. Cred cu tărie că, odată cu creșterea exponențială a fluxului de muncitori străini în România anumite grupuri politice de orientare ultranaționalistă vor exploata electoral această temă, deși România are o lipsă crasă de mână de muncă.

Putem compara aceste mișcări din prezent pe care le numim neofasciste cu cele din interbelic la capitolul conținut? Când spun asta, mă refer la aceea dacă în mesajele celor din prezent nu-i cumva mai mult populism: adică doar pentru a ajunge la putere, acolo unde se vor comporta la fel ca oricare partid de guvernământ, cu excepțiile de rigoare.

Acesta e un punct de vedere cu care pot fi de acord doar parțial. Ce încerc să spun este că trebuie să conștientizăm că acești oameni practic nu au apărut de nicăieri. Nu sunt o forță politică apărută din neant, așa cum se încearcă acreditarea ideii, mai ales pentru a nega anumite relații oculte, consangvinități cu anumiți membri ai legionarismului românesc care au supraviețuit post ’89, sau prezența unor politicieni care în trecut au activat în partide de genul „România Mare”. La un anumit nivel, sunt absolut convins că anumiți membri de frunte și cadre din teritoriu ai AUR instrumentalizează dezbaterea politică și electorală în scopuri personale. Fenomenologia „ciolanului” ca logică a oportunismului politic și finalitate a activității de a face politică ține locul de vocație și abilități pentru această profesiune chiar și în cazul unor personalități și partide mult mai titrate decât AUR.

Dincolo de interesul personal, ce îi mână pe unii dintre candidații AUR în luptă este un imaginar ultranaționalist construit succesiv în anii interbelicului și național-comunismului românesc. Să nu uităm că la unul dintre mitingurile de lansare a candidaților AUR desfășurat la Alba Iulia în această primăvară liderii respectivului partid au făcut risipă de figuri ale istoriei naționale (Vlad Țepeș, Mihai Viteazul) folosiți pe post de mascote electorale din dorința de a legitima programul electoral și profilurile candidaților. Doar că importanța celor două personaje istorice menționate nu a fost bazată în mecanismul propagandistic pe baza cărților de istorie, ci pe două filme regizate de Sergiu Nicolaescu în 1971, respectiv de Doru Năstase în 1979, realizate în plin național-comunism și propagând în rândurile maselor un anti-occidentalism (europenism) și un ultranaționalism furibund.

De asemenea, vă rog să vă gândiți inclusiv la modul în care acești oameni  și-au făcut campanie în alegerile generale din 2020 în rândurile tineretului. Folosind Facebook-ul pentru diseminarea mesajului sub formă de bombardament mediatic și cultivând contactul direct cu votantul, misionarii AUR au emulat tehnicile de propagandă pe care mișcările de orientare ultranaționaliste le-au folosit în interbelic și chiar și în postbelic, în momentul în care au dorit o anumită mobilizare a maselor în scopuri electorale.

Credeți că se va repeta scenariul din 2020 și în acest an? Atunci AUR a produs o surpriză prin faptul că nu apărea în presa mainstream (generalistă).

În momentul de față, e dificil de anticipat ceea ce se va întâmpla. Totuși, sunt sceptic că se va mai produce surpriza din 2020 din două motive. Unu: știm acum despre existența acestui partid. În 2020, nu știam că există și cu toate acestea a fost votat de 9,2% din concetățenii noștri. Și în al doilea rând, cred că știm mai bine cine sunt membrii AUR și care este oferta lor politică.

Cu toate astea, scepticismul meu poate fi contrazis de faptul că votantul este imprevizibil. Nu trebuie să uităm că sunt anumite eșantioane sociale, inclusiv în cadrul partidelor clasice, care au simpatii ultranaționaliste, xenofobe, rasiste și anti-occidentale, care au fost subsumate în sondajele de opinie acestor partide și care rapid își pot reorienta votul pentru o altă grupare politică. Deocamdată, spațiul electoral românesc mi se pare extrem de fluid. Faptul că, după 35 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, dezbaterea electorală nu se poartă pe niște valori sau principii ideologice din dorința de a proteja incultura politică a candidaților și alegătorilor duce de cele mai multe ori la bagatelizarea mizei electorale printr-o retorică aberantă, care nu mai are nimic de-a face cu regulile jocului politic. Alegătorul român este mereu indecis și își alege reprezentanții în funcție de manipularea televizată, de cine a „zis-o” mai bine contracandidatului, și nu influențat de valori ideologice.

Revenind: cum avem mai multe sesiuni de alegeri acest an iar sondajele de opinie pre-electorale ne oferă o imagine fluidă, incompletă a opțiunilor de vot ale populației, cred că este prematur să ne pronunțăm în ce măsură candidaturile AUR vor fi un pericol pentru destinul democrației și traiectoriei europene a României.   

Vorbim acum despre apariția naționalismului, neofascismului sau despre continuarea lor?

Aș spune că vorbim despre continuarea și dezvoltarea lor.

Adică n-au dispărut din ‘90 până în prezent, dar s-au intensificat acum.

De exemplu, în ultima legislatură am avut un parlamentar care a venit în fața Senatului și, în loc să participe la discuțiile din acel moment discutate în plen, el a prezentat biografia unui sfânt al închisorilor...

Pentru prima dată după 1990, un asemenea tip de retorică își găsește locul, nu doar în Parlament, ci în spațiul public. Avem o discuție aprinsă în presa românească despre renașterea ultranaționalismului și al ideologiilor suveraniste, al prezenței României în diferite structuri transnaționale, ca de exemplu UE, NATO, românii fiind, paradoxal, printre cele mai pro-americane și pro-UE națiuni în Europa în momentul de față. Deci, avem de-a face cu o contestare a sensibilităților europene și trans-atlantice ale românilor, o tendință pe care noi am considerat-o defunctă, dar care uite că reapare. 

Și printre motivele popularității acestor mesaje, subiecte sunt și altele decât cele de dezamăgire față de clasa politică?

Evident, sunt mai multe motive. Nu e vorba doar despre căutarea unor alte opțiuni. Prea adesea din conformism de bulă analiștii au trecut cu vederea faptul că în România a existat o prezență tăcută care a avut sentimente naționaliste, xenofobe, rasiste, dar care, pentru că nu a avut un anumit partid cu care să voteze și care să-i reprezinte doleanțele, a votat unul dintre partidele clasice. Nu uitați ce s-a întâmplat cu Partidul Social Democrat în epoca Dragnea, când discursul acestuia semăna izbitor cu cel al AUR-ului astăzi - România românilor, destinul istoric predestinat al națiunii române, pacificarea relațiilor cu Federația Rusă și China comunistă, refuzul occidentalizării etc. Acel electorat nu a dispărut peste noapte. Chiar dacă a fost redus prin selecție naturală, o mare parte a acelui electorat și-a găsit acum o nouă oportunitate politică în AUR.

Un alt factor important ce trebuie luat în considerare este dimensiunea religioasă și discursul fundamentalist similar celui folosit de anumite cercuri radicale din mișcările evanghelice americane. În România ultimilor ani s-a translatat din cercurile radicale evanghelice americane un tip de discurs religios anti-avort, homofob, anti-„stângist”/progresist, care s-a dorit instrumentalizat politic, mai ales din interiorul anumitor comunități protestant-evanghelice în cheie ultranaționalistă. Noua „trezire” anti-sexo-marxistă și ultranaționalistă din interiorul acestor comunități aflate în ascendență misionară și demografică a rezonat cu interesele și ideile fundamentaliste ale unor intelectuali ortodocși „conservatori” și a unor cercuri monastice ortodoxe cu vădite accente anti-occidentale și anti-moderne. Și în interiorul Bisericii Ortodoxe Române există anumite subculturi și comunități refractare la occidentalizarea României, pe care o văd într-o cheie apocaliptică în care aderarea la Uniunea Europeană înseamnă automat de-creștinarea României. 

Vă referiți la reprezentanți individuali, nu la instituția BOR.

Evident. Nu este vorba de instituție în ansamblul ei, ci de anumite grupuri fundamentaliste, de subculturi extrem de vocale din interiorul corpului eclezial. Vorbim despre anumite grupuri, anumite comunități, inclusiv monastice, care în modernizarea și occidentalizarea României văd răul absolut.

Sper că în înțelepciunea sa Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române va rămâne și pe viitor refractar contaminării politice a clerului ortodox și luările de poziție ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, dl. Vasile Bănescu, pe această temă vor fi în continuare inspirate.

Acordarea Crucii Șaguniene, de către Mitropolia Ardealului, lui George Simion ce înseamnă? Dar chiar și cele acordate unor politicieni locali (link)?

Nu doresc să comentez sau să speculez asupra motivelor reale pentru care ÎPS Laurențiu al Ardealului a acordat această distincție domnului George Simion. Dar remarc că există o problemă majoră în acordarea unor distincții onorifice politicienilor de către ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Se pare că avertismentul Sfântului Ioan Gură de Aur (+407), care spunea că nu poți să primești potirul de aur donat de cineva care este pătat cu sângele aproapelui și să îl apreciezi public pe donator ca parte a pleromei Bisericii, mai este auzit de ierarhii Bisericii. Dacă dorești să îți păstrezi aura de respectabilitate publică nu cred că este indicat să premiezi cu diferite ordine și cruci și să firitisești cu „Vrednic este!” hoți din bani publici sau anchetați/condamnați penal de către organe de justiție. De fapt, încerc să spun că acordarea de asemenea premii în această veritabilă olimpiadă bisericească trebuie să fie precedată mai întâi de ceea ce americanii numesc un proces de vetting, un proces de verificare din partea instituțiilor abilitate din cadrul Bisericii a personalității și profilului moral a respectivei persoane.

Vă mulțumim pentru interviu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Ion Surdu

Redactor