SCAF 2024: protest, absurd și plicuri de ceai folosite. Ce poți vedea și ce impresii îți lasă festivalul de artă contemporană de la Sibiu

Sibiul a devenit în prima lună de toamnă scena în care artiști din mai multe țări își expun operele de artă, dar și obiectele pe care le numesc „opere de artă”. Festivalul Internațional de Artă Contemporană de la Sibiu (SCAF) a devenit, la a cincea ediție, un eveniment special, datorită faptului că a deschis sibienilor ușa uneia dintre cele mai frumoase clădiri din oraș – fostul Colegiul pedagogic sau fosta Mănăstire a Ursulinelor. Lăsată în paragină de mai mulți ani, dar cu majoritatea spațiilor pregătite pentru ediția SCAF-ului din 2024, clădirea Mănăstirii Ursulinelor oferă publicului un spectacol arhitectural pe alocuri mult mai interesant și captivant decât însăși lucrările expuse. Totodată, scoate la iveală lipsa de interes a proprietarilor pentru aceasta, respectiv pentru istoria pe care o poartă între ziduri... Astfel, într-o clădire construită la sfârșitul anilor 1700, pe câteva sute de metri pătrați, împreună cu spațiile din alte cinci locații, inclusiv un fost depozit transformat în sală de expoziții, SCAF oferă Sibiului ceea ce îi lipsea - scena unor opere de protest și lucrări șocante, dar și a operelor absurde și a lucrărilor pe care mulți nu se feresc să le numească cel puțin kitschioase. Am fost și noi la SCAF să vedem cum e.

Înainte de asta însă, o abatere necesară:

În 1914, pictorul și sculptorul francez Marcel Duchamp a mers la piață și a cumpărat un uscător de sticle. A adus obiectul în atelierul său și l-a numit drept opera sa de artă. Doar câțiva oameni știau despre gestul lui. El a fotografiat obiectul, a scris și un articol. Deși acest eveniment a trecut neobservat la început, sora sa aruncându-l la gunoi în timpul curățeniei, de atunci s-a dezvoltat ideea că arta, ca fenomen, poate fi reformulată total: importantă nu este munca ta (sau rezultatul muncii tale), ci investiția ta intelectuală; e important că tu poți să numești ceva ca fiind operă de artă și apoi, într-un fel ciudat, o mulțime de oameni să creadă în asta. 

„Uscătorul de sticle” a devenit o „operă”-cheie în domeniu, care a intrat în toate manualele de specialitate.

Același lucru s-a întâmplat trei ani mai târziu, când același Duchamp a cumpărat un pisoar de porțelan – o piesă obișnuită de instalație sanitară. El a așezat obiectul vertical, i-a adăugat o semnătură („R. Mutt”) și gata. Despre semnificația acestora a spus că „sunt obiecte de zi cu zi ridicate la demnitatea unei opere de artă prin actul de alegere al artistului”.

Este important de menționat că în pictură s-a întâmplat același lucru - cel puțin la începutul perioadei moderne - odată cu invenția „dagherotipului” lui Louis Jacques Mandé Daguerre. Invenția a dus la apariția fotografiei, ceea ce a fost un șoc pentru lumea artei. După ce artiștii - altădată căutați pentru a picta peisaje sau portrete - au devenit într-un fel șomeri, pentru că fotografia rezolva rapid și ușor această chestiune; nu le-a rămas decât să găsească o cale proprie pentru a face bani. De aceea, arta contemporană este neînțeleasă: ea transmite mesaje, dar nu imagini.

Revenind la SCAF:

Am vizitat trei dintre cele șase locații pe care administrația Muzeului Brukenthal le-a pus la dispoziție pentru ediția din acest an a SCAF - Mănăstirea Ursulinelor, Palatul Brukenthal și desigur Muzeul de Artă Contemporană de pe strada Tribunei. Recunosc, interesul inițial pentru participarea la SCAF l-a trezit clădirea Ursulinelor, pe care nu puteam să o ratez cu această ocazie. Nu am plecat cu mari așteptări legate de lucrările expuse, dar nu pot nici să neg că, în drum, nu aveam în gând imaginea cu o banană lipită pe un perete cu o bandă adezivă sau un tablou cu un pătrat negru, în fața căruia să faci o mimă de om inteligent, plus multiplele clipuri video de la diverse „performance-uri” artistice, care numai artă nu pot fi numite etc.

Ca informație practică: am cumpărat un bilet de 50 de lei, care înseamnă că poți vizita toate locațiile timp de 12 ore. E totuși un timp prea scurt, având în vedere că pentru Ursuline, dacă vrei să treci prin toate spațiile fără grabă, să citești toate afișele, să analizezi vreo pictură sau vreo instalație, ai nevoie de aproape două ore – care te consumă fizic, încât nu mai ai puteri să ajungi și în altă parte. Cred că biletul de 50 de lei trebuie să fie valabil cel puțin 24 de ore.

Așadar, am ajuns la clădirea fostului Colegiu Pedagogic în jurul orei 10:30. Am plătit biletul și am fost îndemnat să urmez linia roz și săgeata „Continuă vizita”. Eram primul vizitator. Intrarea în clădire e rece și pare că pășești într-o închisoare părăsită. În stânga e geamul pentru pază, care e închis, iar în dreapta, pe o tablă mare, scrie în stil graffiti inițialele festivalului – SCAF 2024. Remarc structura impresionantă a clădirii – un hol semideschis, cu ușile sălilor care dau spre o curte imensă... Pare că ai pășit în trecut. Doar starea clădirii, tencuiala căzută, cărămida fiind vizibilă pe jumătate din ziduri îți amintește că ești în secolul XXI - semn că frumosul nu a mai contat în ultimii ani.

Prima lucrare pe care o văd este o instalație ceramică din porțelan de Limoges, glazură roșie, ardere la 1240 grade Celsius. Instalația nu are o denumire – reprezintă forme de flori sau frunze. Pe perete au rămas trei panouri cu scrierea corectă a unor cuvinte încă de pe vremea când școala funcționa: Deodată vs. Totdeauna, Nea vs. Ne-a, Deloc vs. De loc. De fapt, peste tot găsești urmele că aici a fost o școală: ușile mai poartă inscripția denumirii sălii și numele dirigintei... sau protestul tinerilor față de „imperiul minciunilor”.

Alături – un ulei pe pânză: totul negru, cu elemente geometrice care alcătuiesc un dreptunghi. Tot în aceeași încăpere, într-un colț - un „Semimunte”, o sculptură din lemn patinat, semnată de Peter Madaras. Mergem mai departe...

Lucrare „fără titlu”. Mă gândesc că dacă nu poți să dai măcar un titlu lucrării tale, cum vrei ca acestea să fie înțelese de public?

Lucrările sunt expuse în mai multe încăperi de la parter și la etaj, inclusiv pe holuri; picturile, sculpturile și instalațiile diverse fiind împărțite în mod echilibrat.

E de menționat că cele mai mult lucrări la SCAF sunt ulei pe pânză sau acrilic pe pânză, dar suporturile pe care sunt prezentate celelalte lucrări sunt diverse: lemn, sticlă, OSB, foaie de ziar sau textile. La fel cum poți vedea și o diversitate de tehnici folosite - ulei, acuarelă, silicon, cărbune, ceară, creion sau print fotografic.

Andrei Popa: „Geografii subiective”. Tehnică mixtă

Georges Mazilu (Ro): „Le samourai”; acrilic pe pânză

Cătălin Precup: „Comunicare întreruptă”; ulei pe pânză

Ioan Pricop: „Performance pictat”; ulei și pastel pe OSB

Andreea Rus: „Copilărie. Paradisul posibil”; acrilic pe pânză

Călin Baciu: „Compoziție abstractă”; tehnică mixtă

Celestina Albișor: „Queen bee”; tehnică mixtă

Cristian Păcurariu: „Comics”; tehnică personală

Sandor Gonzalez (Cuba); cărbune pe pânză

Simon Robert: „Cadru post socialist”; ulei pe pânză

Simona Tudose: „The Jolly Awkwardness of Estrangement - Depictions of Love in a Loveless era”; acrilic, vopsea spray, ulei și pânză

Nicolae Comănescu: „Algoritmul lui Briemberg, ăsta seamănă egzact, egzact cu Angela”; acrilic pe ziar

În ceea ce privește instalațiile, și acestea sunt diverse: de la print 3D și componente electronice, la lemn, tablă, rășină, plastic sau chiar plasă rabitz, burete și sfoară etc. 

Aurel Vlad: „Puiul de înger”; tablă zincată cositorită

Roxana Alexandra Pîrvu (Ro): „Autoportret/e”; rășină și print 3D

Ioana Cojogea: „Auch!”; Scaun print 3D

Constantin Scărlătescu: „O șuetă nobiliară”; instalație

Una mai deocheată ca alta, ar spune mulți cărora nu le place în ruptul capului arta contemporană. Dar asta nu e tot. Ați auzit de conceptul „obiect găsit” sau „readymade” în engleză?

Exemplul legat de „banana lipită cu bandă adezivă” sau de pisoarul lui Duchamp nu s-a lăsat mult așteptat. Chiar din a doua încăpere am dat nas în nas de un obiect expus exact după modelul artistului francez, care a adus un pisoar la inaugurarea expoziției Societății Artiștilor Independenți de la New York, din 1917. De data aceasta, am găsit un vas de toaletă, întors cu fundu-n sus. Are același stil de semnătură, doar că literele inversate: „M. Rutt. 2023” și este categorisit ca „obiect găsit”. Este „opera” însușită de Carla David (România).

Tot undeva la parterul Ursulinelor, pe un perete stau rezemate trei lopeți și un hârleț (cazma). Artistul român Béla Zoltán și-a însușit „opera”: le-a făcut celor patru obiecte niște ochi și a denumit-o „Familia”.

Probabil cea mai impresionantă, dar și cea mai extinsă ca spațiu instalație este una semnată de artistul sibian Ilie Mitrea. Aceasta ocupă și cea mai frumoasă curte din cadrul fostului colegiu, care transmite o liniște tămăduitoare; astăzi – plină de vegetație, neîngrijită și uitată. „Viață...” se numește instalația și este însoțită de un sunet puternic și continuu ce imite bătăile inimii, care se aud de la intrarea în Ursuline.

Dintr-un corp al clădirii în altul treci prin niște sticle de plastic de la Aqua Carpatica, decupate astfel încât alcătuiesc o... „Pădure”. Astfel este întitulată instalația lui Sergiu Chihaia (Ro), din PET și sârmă. Poate că ideea e bună, care ar sugera că pădurile noastre înghit mult plastic după ce le vizităm, cine știe?...

În partea sudică a clădirii, o altă instalație ce șochează, la prima vedere: „100% High Quality Art Ash” se numește, semnată de Anca Coller și Iulian Gospodin. O cameră plină cu obiecte arse. Autorii explică pe afișul de la intrare: „(...) mereu am speculat parțial întâmplarea, am găsit plăcere în a lăsa lucrurile să se întâmple parțial și să intervin din când în când, atunci când simt că pot potența ceva de acolo (...) Dacă ș fi ars intenționat, era doar o diferență de poziționare, focul nu eram eu, eu eram intenția (...)”.

Ironia sorții - printre cărțile arse este și una despre pictorul flamand Jan van Eyck, cel care a revoluționat pictura europeană și cea universală. Poate că asta li se reproșează artiștilor (post)moderni (nu tuturor, evident) - faptul că îl lasă pe un Eyck să ardă cu gândul ca ei să iasă în evidență.

Încă o idee interesantă la Ursuline se găsește la etajul corpului sudic, într-o sală cu podeaua iregulată, în care sunt expuse lucrări ale pictorului spaniol Francisco Goya și ale unui tânăr artist român. De fapt, e vorba despre o paralelă pe care o face Cristian Opriș, din Cluj, între războiul dus de armata britanică în peninsula iberică în anii 1808-1814, urmările cărora au fost „fixate” de Goya în o serie de gravuri, și războiul pornit de Rusia în Ucraina din prezent, ilustrat în câteva litografii. Doar că dacă la Goya sunt opere originale, la Opriș sunt niște prelucrări ale unor cadre devenite virale pe internet în ultimii doi ani, de când are loc războiul din țara vecină: protestul jurnalistei de la postul public rus de televiziune, împușcarea unui soldat ucrainean sau groapa comună de la Bucea...

Goya

Opriș

Tot la Ursuline poate fi văzută colecția de lucrări aduse de artiștii din Cuba, țara invitată în acest an la SCAF, o serie de fotografii premiate la concursuri naționale și internaționale, inclusiv din dronă, dar și – ceea ce e un mare atu al acestui festival – o serie de lucrări din colecții private. Acest lucru îți permite să vezi ce gusturi au cei care cumpără opere de artă.

După Ursuline am mers la Palatul Brukenthal. Aici sunt trei încăperi amenajate cu lucrări ale artiștilor contemporani, iar cele mai spectaculoase mi s-au părut sălile principale în care au fost expuse colecțiile private. Tot aici poate fi găsit un „Peisaj din Sibiu”, ulei pe pânză, realizat încă în 2007 de Mihai Sârbulescu, dar și o sculptură a artistului sibian Niu Herișanu – „Coasta”. Și dacă tot vorbim de sibieni, e de menționat că din arsenalul adus la SCAF 2024 mai fac parte și câteva fotografii ale lui Rareș Helici, printate pe textile, sub denumirea de „Dans murdar în vânt” (sunt tot la Ursuline).

Dar, ceea ce m-a lăsat stupefiat - cum altfel poate fi la un eveniment de artă contemporană? – este instalația pe care organizatorii au decis s-o pună chiar în curtea Palatului Brukenthal: aceasta aparține artistei Betty Stoicovici (România/Elveția) și se numește „Kreutertee, bitte!”. Adică - „Un ceai de plante, vă rog!”. Cu alte cuvinte, intri în curtea palatului baroc și ce să vezi? - niște plicuri de ceai atârnate în smocuri în mijlocul curții. Mie, ca iubitor de ceai, mi-a creat un dezgust. Să fie oare asta reacția pe care a dorit s-o provoace artista? 

Ultimul popas l-am făcut la Muzeul de Artă Contemporană de pe strada Tribunei – o altă clădire simbol a orașului, care merită pusă mai mult în valoare. Și asta chiar s-a întâmplat în acest an. Aici sunt tot trei spații amenajate pentru SCAF, dintre care unul a fost înainte de acest eveniment un depozit. O transformare inedită, care a redat clădirii și publicului sibian și străin un spațiu potrivit pentru expunerea de lucrări artistice...

Irina Minodora Ene: „Chipul umilinței”; acrilic pe carton

Heidi Tradnik: „Poate”; burete și sfoară de iută

Vizita noastră am încheiat-o la parterul muzeului, cu expoziția „Journey into a blue flame burning stove” („Călătorie într-o sobă cu flacără albastră”), semnată de artiștii pomeniți mai sus, Anca Coller și Iulian Gospodin. Este un proiect ce transformă un colț al muzeului într-un „univers atemporal”, așa cum este explicată toată instalația. Autorii imaginează un viitor impasibil, în centrul căruia se află o sobă reinterpretată: un cuptor de pământ la exterior și o matrice de lumină albastră, clădită din cahle și piese tridimensionale fluorescente, la interior. Inițial, pare că e un mormânt sau o criptă în care sunt păstrate niște cranii, dar explicația o găsim tipărită pe foi, la intrarea în sală: „Anca Coller și Iulian Gospodin, plecând inițial de la serii de fotografie artistică care surprind ancestralul fragil al caselor de pământ, mâinile care simt seva pereților de chirpici, romantismul ruinei, masa aglomerată a unui deal de lut și albastrul cursiv al orizontului; și-au extins parametrii de cercetare vizuală, ajungând să clădească instalația imersivă „Călătorie într-o sobă care arde albastru”. Pășind în interiorul instalației, cu tălpile ce ni se afundă în nisip, descoperim un spațiu claustral dominat de căldura luminii ultraviolete. Soba reprezintă aluzia puterii de a genera viață, un incubator pentru dăinuirea ființei vorbind despre: reproducerea vieții pe pământ, fragilitatea și vulnerabilitatea ființelor și responsabilitatea pe care o poartă cei care gestionează destinele oamenilor fie la nivel micro sau macro. Elemente anatomice din rășină îmbracă interiorul sobei, formând un nou tip de ADN liniar, simplificat, o trimitere vizuală la ingineria genetică și paradoxalul etic pus în balanță cu efortul de a face viața încă posibilă. Imperfecțiunile și malformațiile chipurilor fluorescente conchid: am pătruns în matricea replicării fizice lipsită de spirit”.

Așa sau altfel, SCAF merită vizitat indiferent de viziunea pe care o avem asupra artei. În primul rând, pentru că pune Sibiul pe harta lumii artistice contemporane, un lucru mare pentru un oraș care se încăpățânează să se numească „cultural” și dă impresia că refuză să fie asta până la capăt. În al doilea rând, pentru că nu poți să afirmi că arta contemporană poate fi și „bull shit” atâta timp cât nu poți s-o „privești” în ochi, ca să-i spui asta. În al treilea rând, pentru că poți să înțelegi sau chiar să apreciezi trecutul prin prezent.

Ediția a cincea a SCAF 2024 durează până pe 6 octombrie. Programul expozițiilor SCAF este de miercuri-duminică, ora 10-18.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Ion Surdu

Redactor