Decembrie '89. Mircea Bozan despre zilele de 21 și 22 decembrie: „Sibiul nu mai putea fi întors din drumul său spre libertate decât prin baie de sânge”

Se împlinesc 35 de ani de la Revoluția din 1989. Atunci, lupta împotriva dictaturii a adus în stradă mii de români care au riscat totul pentru crezul lor. Au fost momente istorice, dar printre file stau mărturie poveștile celor care au trăit acele zile în primele linii ale revoltelor. Artistul plastic Mircea Bozan, cel care a împărțit primele manifeste în Sibiu în 17 și 18 decembrie, își amintește și zilele de 21 și 22 decembrie. Zile în care curajul, frica și speranța s-au împletit în moduri greu de înțeles pentru cei care nu au trăit acele clipe. Zile în care moartea și haosul s-au instalat pe străzile orașului. 

Mărturille ce urmează aparțin sibianului Mircea Bozan care în decembrie 1989 se afla în mijlocul tumultului, în fața blindatelor, în fața militarilor și a autorităților care, la rândul lor, nu știau cum va evolua situația. 

Bozan este deținut politic și are o istorie lungă de „încleștări” cu cei care reprezentau regimul comunist. La puțin timp după Revoluția din 1989 a plecat în Austria, iar apoi s-a stabilit în Germania și până în anul 2001 nu s-a mai întors la Sibiu.

Scrierile au fost transmise redacției Turnul Sfatului prin intermediul lui Dan Toader, membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Acestea arată că Revoluția din 1989 nu a fost doar o luptă politică, ci și una a fiecărei persoane care și-a dorit o viață mai bună, mai liberă, mai dreaptă.

Amintirile lui Mircea Bozan păstrează vie memoria celor care nu au mai apucat să se bucure de libertatea pe care au câștigat-o pentru noi toți.

„Sibiu, 21 decembrie 1989, dimineața

M-am trezit la 6 cu inima căzută în stomac. Vor veni oameni la Teatru-Mag. Dumbrava, sau nu. Tragedia de la Timișoara era în desfășurare. Dacă nu conștientizam dramatismul momentelor, se întâmplase totul degeaba? Ura pentru comunism, sau pentru brutalitatea nopții în care ne-a ținut partidul unic le va trezi conștiințele sibienilor să protesteze? „Ziua cea mare” părea să aibă aceleași „aspecte meteorologice” ca cele de ieri, 20 decembrie, dar se anunța o zi fără zăpadă, cu un frig pătrunzător.

La 8, Mimi sună la ușă, deschid. Sanda ne făcuse deja nechezolul și-l beam din căni mari de ceai, în tăcere, împreună cu Dorel, Willi, Cristina, Sanda și Ilie. Dorel și Willi țineau morțiș să fie vina și ei, dar posibilitatea unei hemoragii m-a făcut să insist cu fermitate să rămână acasă. Apoi, arestarea mea care „era în desfășurare” nu mai avea importanță, cum și când se va întâmpla. Cu o săptămână mai devreme sau mai târziu. Ilie, soțul lui Mimi, curajos ca un iepure de bucătărie, refuza orice implicare. Aș putea spune mai multe, dar păcat de el și Mimi. Timpul mi-a oferit documente oficiale care i-au scos definitiv din sufletul nostru.

Ieșim din bloc și ne întâlnim cu vecinul de la 7, care venea cu pâinea de la coadă. Era șeful de bloc. Ne salută, îl salutăm și ne îndepărtăm fără să aud nicio obiecție pentru întreaga săptămână care se derulase dramatic în imediata lor vecinătate.

Drumul pe jos din Vasile Aaron până la „Dumbrava” nu este așa de lung, dar părea foarte aglomerat și încărcat de o tăcere apăsătoare. Era ora 8. În zonă, dar nu deslușesc nicio activitate foarte intensă, niciun grup către care să-mi ghidez pașii. Magazinul Dumbrava se deschisese și am dat o tură prin el. Un lucru care m-a frapat a fost acela că la parter și etajul unu erau câțiva indivizi cu aparate fotografice la gât, care se plimbau printre standurile de marfă.

Mă apropii de geamurile care dădeau spre esplanada dinspre Teatru și văd întreaga zonă. În imediata mea apropiere vin doi tipi cu aparatele cu capacul obiectivului luat și fac poze înspre Bulevard. La marginea trotuarului spre Bulevard apar primele două camioane militare cu prelată. „Fotografii” nu prea păreau a fi turiști, astfel încât cobor cu Mimi la parter și merg spre ieșire.

Jos Ceușescu

Era 8:15, când vis-a-vis, la Casa de Cultură, vreo șase persoane în vârstă, cam de 60-70 de ani, stăteau și priveau spre Teatru. Erau un pic agitați, dar păreau că nu sunt împreună. Circulația de pe străzi nu dădea de înțeles cele ce vor urma. Imediat după semafor, pe partea dinspre șoseaua care mergea spre spital, apar două autodube în care de obicei sunt cărați deținuții, două microbuze cu însemne militare și se alătură celor două camioane cu prelată în care erau militari cu câini. Din acestea coboară cinci militari cu câini și vin către magazin.

La ora 8:20, ca la semnal, urcă scările dinspre subsol doi tipi, decoratori pe care-i cunoșteam, în fața intrării magazinului și strigă „Jos Ceaușescu!”

Jos, în preajma zonei parcului dinspre mașinile militare parcate, era 8:25, apare un grup răzleț dar compact, care venea dinspre Teatru și dinspre Magazin și care începe să cânte „Deșteaptă-te, române!” și să strige „Libertate”. În apropierea semaforului oprește o Dacie 1100, bej, cu două linii albastre laterale, și din aceasta coboară un tip în geacă de blugi, care ni se alătură, lăsându-și mașina la semafor.

Mergem lângă cei doi decoratori și strigăm „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”, „Timișoara!”. Jos, la celălalt grup, coboară din microbuze un grup de militari scutieri care îi loveau cu bastoanele de cauciuc, încercând să-i disperseze. Pe câțiva dintre ei i-au luat și urcat în dubele aflate în imediata apropiere. Spre noi veneau în pas alergător militarii cu câinii care lătrau nervos.

Sus, în fața magazinului, se strânseseră deja mai mult de 50-70 de oameni care priveau ce se petrecea în zonă. Scenele se desfășurau aproape în paralel, și ni s-au alăturat și persoanele pe care le văzusem în fața Casei de Cultură. Era dl. Maxim alături de alți câțiva foști deținuți politici. Tânărul, care s-a recomandat ca fiind Sorin Găinar, era extrem de vocal și striga și el „Jos dictatorul!”, „Timișoara!”, „Jos comunismul!”.

Ajunși la trepte, militarii înaintau cu greu către noi datorită oamenilor care priveau spre scena de jos aflată în desfășurare, în timp ce, dinspre clădirea Teatrului, de la unul dintre geamuri, un tip cu o cameră video filma cele ce se petreceau. În sfârșit, militarii cu câinii ajung sus și dau drumul la lesă câinilor către noi.

Fuga

Era 9:25. Strig atunci, suficient de tare să fiu auzit: „Vin grupuri de timișoreni și arădeni la gară”. Fugim care cum putem prin magazin, eu având o mușcătură zdravănă la piciorul drept. Cei care au fugit prin trecerea subterană au fost prinși în parte de către grupul de milițieni care a fost masat pe partea Casei de Cultură.

Mă întâlnesc cu o vecină de bloc care era vânzătoare și care-mi spune că de sus ne-au fotografiat niște tipi și o altă vecină, soția șefului de bloc, care era asistentă la spital, ne vede și-mi spune: „Atenție, sunt prin tot magazinul.” Ieșim prin accesul de personal de la Casa Modei și revenim pe trotuar alături de Sorin și Mimi. Mergem precauți pe trotuar către zona unde erau parcate mașinile cu militari. Cele două dube cu arestați plecaseră, de asemenea și cele două dube, în afară de cele două ARO din care au coborât câțiva milițieni cu bastoane de cauciuc. Întreaga circulație era blocată, în parte de mașina lui Sorin Găinar, dar și de miliție.

Trecem peste stradă și fugim prin parc către Piața Mare, încercând astfel să ne reorganizăm în alt punct. Strada principală pe care treceam era circulată destul de mult pentru o oră așa de matinală și ne întâlnim cu un militar, cred, aflat în permisie, căruia îi spunem să vină cu noi în Piața Mare. Puțin derutat, se scuză și pleacă mai departe.

Persoanele care se îndreptau spre piață erau cam aceleași pe care le văzusem în zona magazinului Dumbrava, în zona demonstrației de jos de unde au fost arestate câteva persoane, cât și din grupul de sus, de la intrarea în Magazin. Ajunși în Piață, în fața cofetăriei Perla, era deja adunat un grup compact de 25-30 de persoane. S-a mai alăturat un alt mic grup de tineri care au venit dinspre Arhive prin „Tunelul generalului”.

Eu l-am întâlnit pe Traian Gligor de la Poligrafie, Mititelu de la Coop Progresul și George de la „Instrumente muzicale” din Piața Mică. Strigam alături de grup și noi: „Timișoara!”, „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”. Personalul din clădirea Casei Albastre era la geamuri, asemenea celor de la CEC și magazinelor din apropiere.

Drumul spre libertate

Apoi, în trombă, apar trei ARO, două dinspre „Curtea de Fier” și unul, împreună cu o Dacie Break, dinspre Dunărea. Mașinile parchează cu botul spre CEC, iar din acestea coboară militari scutieri care atacă grupul și se produc arestări. Persoanele sunt lovite cu bestialitate de către milițieni și militari cu bastoanele de cauciuc și duse la mașini. Grupul oamenilor din Piață devine extrem de vocal și, la apelul unuia, încercăm să strângem într-un cerc mașinile. Se adunau rapid tot mai mulți oameni și, conștienți de „pericolul mulțimii”, întrucât în locul militarilor-scutieri au fost băgați arestații, două ARO pleacă în trombă către Turnul Primăriei, părăsind zona.

Celui de-al treilea ARO nu-i pornește motorul și este înconjurat de demonstranți foarte rapid. Doi militari cu scuturi sunt loviți de demonstranți, iar aceștia fug înspre Curtea de Fier. Mai rămâne milițianul și un scutier, iar Dacia, cu motorul pornit, încerca să lovească demonstranți. Ultima manevră a Daciei, condusă de un ofițer de miliție, a fost aceea când a dat cu spatele în fața Cofetăriei Perla până la bordură și numai o minune nu a fost că nu a lovit pe nimeni, plecând în trombă spre Dunărea, după care a întors și a părăsit Piața Mare pe sub Turnul Primăriei.

Grupurile de muncitori veneau pe lângă Liceul Gheorghe Lazăr scandând lozinci anti-Ceaușescu și pro-Timișoara. Ultimul ARO, căruia motorul nu-i pornise, era balansat de către demonstranți și apoi răsturnat. Milițianul, un individ slinos, gras, a fost luat la pumni și picioare de către demonstranți și a fost salvat tot de către demonstranții din grupul cărora li s-au operat arestările.

Mașina era răsturnată la început pe lateral, apoi a fost întoarsă cu roțile în sus, iar cineva a strigat să-i dăm foc. Nu se găsea soluția, astfel încât o tânără, elevă la Liceul Gh. Lazăr, care era extrem de vocală în acele momente și striga „Libertate pentru România!”, cu un fular lung, galben (Simona sau Sorina), și l-a scos și l-a oferit pentru a fi îmbibat la busonul rezervorului. Un tip a dat foc fularului.

Sibiul nu mai putea fi întors astfel din drumul său spre libertate. Decât poate prin baie de sânge. Pe trotuarele din imediata apropiere a scenelor care se petreceau din dreptul Muzeului Brukenthal, al Casei Albastre, Corneliu Bucur, șeful secției Dumbrava a Muzeului de Tehnică Populară, ofițer de serviciu la Palatul Muzeului în acele momente, amenința muzeografii că acei care vor ieși pe stradă își vor pierde locul de muncă. Era ora 11. Porțile Muzeului și Casei Albastre erau încuiate din ordinul unui viitor „personaj-erou revoluționar” al Sibiului: Corneliu Bucur.

Sibiu, 21 decembrie 1989, prânz-seară

Se aduna tot mai multă lume în Piața Mare, iar atmosfera era una deosebit de tensionată. Mașina ardea ca o torță, iar fumul negru emana un miros înțepător. De pe Mitropoliei, se auzea sirena mașinii de pompieri care venea claxonând prelung. Străzile erau extrem de aglomerate, iar acest lucru îngreuna deplasarea mașinilor. Violenta deplasării pompierilor era vizibilă, iar punerea acesteia în practică se va vedea peste 40 de minute în Piața Mare.

După „stingerea flăcărilor” și acțiunile pompierilor militieni de dispersare a mulțimii, tensiunea devenea cu fiecare minut tot mai încărcată. Pompierii ne-au atacat cu jeturi de apă, lucru care a dus la o pierdere a controlului în Piață. Capetele de afluență dinspre Centru, Turnul Primăriei și Dunărea, blindate și autoamfibii, blocau Piața.

Mă aflam împreună cu Traian Gligor, Mititelu, Sorin Găinar și prietenul lui Puiu Boariu, Czobi (cred), în vâltoarea acțiunilor, când dinspre Liceul Gheorghe Lazăr, o coloană de camioane militare cu militari înarmați au apărut și au fost dispuși într-un semi-careu cu armament din dotare. Mulțimea striga „Jos Ceaușescu”, „Timișoara-Timișoara”, „Armata e cu noi”, „Libertate România”, „Noi de-aici nu plecăm”.

Între timp, m-am repezit la Cafeneaua de lângă Berăria din Piața Mică pentru a-mi lua încă două pachete de Bucegi, pentru că rămăsesem fără tutun. Venind de la Cafenea, văd un grup de militari fără însemne de armată, cu armament, lădițe de muniție și niște genți lungi negre, care s-au dat jos dintr-un microbuz, parcat în spatele bisericii și au intrat în clădirea Administrației Financiare (actualul sediu al primăriei), dispărând pe scări. Păreau tare ciudați ca înfățișare, mai ales că nici unul nu întrunea vârsta unui militar în termen sau elev la Școala de Ofițeri.

Un alt grup a intrat în curtea interioară a clădirii. Nelu Mohan, un bun prieten pe care aveam să-l reîntâlnesc a doua zi după-amiază la sediul Arhivelor Statului, îmi relata că tocmai în același timp, un alt grup de militari fără însemne au urcat în curtea interioară a clădirii aflate deasupra „Tunelului Generalului”, cu arme și muniție (probabil, urcând în poduri).

Mititelul, primul martir al Sibiului

Ne găseam lângă statuia lui Gheorghe Lazăr, iar Mititelu flutura un steag tricolor, urcat pe soclul statuii. Mi-a cerut o țigară, i-am dat un pachet și am scăpat bricheta jos. Eram aplecat să-mi iau bricheta, când se deschide focul. Mititelu cade secerat de gloanțele venite, după părerea mea, sau dinspre tunelul spre Arhive, sau dinspre podurile de deasupra magazinului de vopsele de vis-a-vis de Curtea de Fier. Poziția ultima pe care o am încă întipărită în minte era aceea că Mititelu era ridicat cu mâna stângă în sus, ținând drapelul, iar cu dreapta se sprijinea pe Traian Gligor.

Ne-am aruncat la pământ, pentru că nu aveai după ce să te adăpostești de rafalele care se trăgeau. Militarii afirmă că au avut gloanțe de manevră și că au tras foc de avertisment în aer. Mititelu era prăbușit lângă mine, plin de sânge și încă nu murise. M-am sculat de jos cu Traian Gligor și Czobi și am încercat să ne adăpostim alergând spre Piața Mică pe lângă Biserica Catolică. Eu fugeam pe partea dreaptă, un pic mai în față cu doi pași, Gligor urma, iar Czobi era cam la doi metri și striga să vină salvarea pentru Mititelu.

În acel moment, alta rafală de gloanțe a secerat Piața spre Clădirea CEC-ului, tocmai spre direcția în care alergam noi în acele momente. Gligor a sărit în sus, iar Czobi a căzut pe trotuar, lângă treptele Bisericii. Am revenit tărâș, și l-am tras pe Gligor în spațiul de după colțul intrării. Czobi era îngenuncheat și striga la mine: „M-au împușcat și pe mine, Mircea.” Am revenit la el ca hipnotizat, îl ajut să se ridice și ne mișcăm câțiva pași, dispărând în spațiul unde eram relativ protejați.

Gligor Traian era împușcat în piciorul drept și avusese noroc-ghinionul faptului că avea o pereche de ghete cu toc mai înalt, și împușcătura s-a produs tocmai în momentul când punea pasul pe trotuar, glonțul ricoșând din piatra cubică în talpă, tocul atenuând impactul cu carnea tălpii. Sângele îi curgea din ghete prin spartura făcută de glonț. În acele momente trecea o salvare în zonă, care a refuzat să oprească la semnele mele disperate. Czobi, lângă mine, era împușcat în șold, iar canadiana cenușie era plină de sânge.

Pe Gligor l-a ajutat alt coleg de la Poligrafie, iar eu l-am luat pe Czobi și îl ajutam să meargă la Puiu și Frischa Boariu, prieteni de-ai lui (și ai mei), pentru a-l ajuta. Aceștia locuiau vis-a-vis de Butoiul de Aur, la capătul treptelor Pasajul Scărilor/Auf dem Stupchen/Pemfflinge, și al Scărilor care coborau de la Piața Huet. Am coborât cu mare greutate, acesta fiind în plină hemoragie. Am ajuns la „Florarie” și am intrat la Puiu. Toți au intrat în acțiune și-l dezbrăcau pentru a-i pune un prosop prin care să-i stopeze hemoragia. De internat nu se punea problema în acele momente. Era ora 13.

Regruparea

M-am întors înapoi în Piață într-o fugă și militarii, în acele momente, erau îmbarcați în camioane, iar Mititelu era deja luat de pe soclul statuii. Piața Mare se golea încet-încet de către demonstranți, însoțiți de câteva amfibii și blindate prin zona centrală către Județeană de Partid. Am revenit la Cafeneaua din Piața Mică pentru a-mi lua un alt pachet de țigări, cel pe care-l deschisesem să-mi aprind țigara în momentul deschiderii focului, îl pierdusem în acele momente. Chiar atunci, același grup de „militari” treceau pas-alergător spre microbuzele parcate în dreptul parcării din spatele Bisericii Catolice. Microbuzele aveau numere de VL și de AB.

La Județeana de Partid, o mare de oameni scandau „Jos Ceaușescu”, „Demisia”, „Moarte dictatorului”, „Timișoara-Timișoara”, „Armata e cu noi”. Erau cățărați în toți copacii, străzile erau neîncăpătoare. Pe străzile din zonă erau masate vehicule militare, iar în dreptul biroului lui Nicu Ceaușescu, erau două mașini de pompieri care, la ordinul unui ofițer, au început să se deplaseze spre masa de demonstranți grupați pe trotuarul de la capătul străzii și peretele clădirii.

A fost aproape de uciderea a câtorva zeci de persoane, când mașinile s-au oprit brusc și au dat cu spatele la locul unde erau parcate cu câteva zeci de minute înainte, parcă la un ordin primit. Au urcat la Nicu Ceaușescu două grupuri de protestatari, care îi cereau să predea puterea demonstranților, într-unul dintre grupuri fiind și Părintele Streza din Rășinari.

De la ora 15, încep marșurile a mii de sibieni pe traseul Bulevard - Ștefan cel Mare, Semaforului și din nou către Bulevard, scandându-se pentru demisia Ceaușeștilor, pentru Timișoara, pentru libertate. În fruntea unei coloane, Dan, colegul meu, cu manifestul în mână, „conducea ostilitățile”.

A doua zi, după orele 12:30, va începe măcelul. Despre acea zi voi relata și mâine.

Czobi a fost operat în aceeași după-amiază „în mare secret“, de către un chirurg de la Spitalul de boli pulmonare, la rugămintea familiei Boariu, întrucât la Spitalul Public exista un ordin ca răniții să nu primească îngrijiri medicale.

Traian Gligor a fost cusut și „reparat“ în cel mai discret și anonim mod de către un prieten de-al său de familie. A doua zi, urma să fie rănit mult mai grav (pe 22), în acțiunea de la Miliție, când a fost împușcat în același picior, rană pentru care a suferit câteva intervenții chirurgicale în ianuarie 1990 la Sibiu și apoi, în Germania, în 1990-1991. A fost unul dintre cei mai buni meseriași din Poligrafia sibiană, dar și în Germania, până la trecerea în lumea celor drepți în 1998. A fost un exemplu de mare profesionalitate într-o celebră tipografie din Trier.

Sibiu, 22 decembrie 1989

Ieri seară am ajuns acasă, târziu, după ora 22, mort de foame, afumat până în ultimul mm de piele cu fumul țigărilor. L-am căutat pe Mititelu la spital, dar nimeni nu știa nimic la Primiri-Urgente. Nu știam unde locuiește și prins de alte întâmplări, am pierdut firul căutării. Eram, pot spune, colegi în urmă cu trei ani la Coop. Progresul, unde aveam tangenta cu el, atunci când trebuia să-mi facă câte ceva la un prototip sau pentru expunerea unor produse. Era un tip extrem de săritor, prietenos și bun meseriaș.

Acasă, Sanda mă aștepta cu copiii. Auziseră de gloanțele care se trăseseră în Centru, Doamna Sari de la 7 îi spusese că m-a văzut de dimineață la Magazinul Dumbrava și Lenuța Oprea, când au început protestele. Cristina, Dorel și Willi erau la demonstrații, alături de sibieni, pe străzi. Astfel, mi-am făcut și eu, la rândul meu, griji. Pe la miezul nopții, apar și ei, plini de bucurie.

O dimineață luminoasă și plină de speranțe. Afară, demonstranții treceau pe lângă blocul unde locuiam. Willi și Dorel s-au hotărât ca pe ora 14 să se reîntoarcă la Timișoara. Erau în contact cu alți prieteni de la Timișoara, însă nervul străzii de acolo le lipsea. Ne-am hotărât ca după ce ne terminăm nechezolul, să mergem la Doctorul (S), să-i mai vadă o dată, să-i mulțumească pentru marele curaj de a opera răniți NECUNOSCUȚI, sosiți de la Timișoara. (Iar Doctorul a rămas „la cererea lui“, un „anonim“ extraordinar, un erou care ar fi meritat cinstirea și prețuirea tuturor. Dar Bunul a avut alte planuri cu el și l-a luat, acum 10 ani.)

Către 10, cobor la Frischa, să-mi întâlnesc buni mei prieteni, Ina și Dan, să mai povestim una-alta și să facem o coroană de flori cu 21 de trandafiri roșii în memoria lui Mititelu, dar și pentru a aprinde câteva lumânări în memoria celor care muriseră la Timișoara, sau al răniților noștri din Piață. Dan era pe plecare, dar venind îi schimb prioritățile. Ne strângem în brațe bucuroși și mă ceartă că nu l-am solicitat în seara de 17. Povestim despre serviciu, în timp ce Frischa făcea coroana.

Din nou în stradă

Pe la 11:30, plecăm, eu și Dan, nu înainte de a mulțumi pentru toate, lui Puiu și Frischa, pentru veștile despre operarea cu succes a lui Czobi. Ajungem la Statuia lui Gh. Lazăr din Piața Mare. Era prima coroană depusă la locul unde și-a găsit sfârșitul primul martir al Sibiului. Aprindem lumânările și punem coroana de flori pe soclu, moment în care, cinci-sase rafale de cartușe mătură Piața, ricosând în stânga și dreapta noastră.

Ne aruncăm pe burtă și rămânem câteva minute nemișcați. Nu se mai afla în acele momente nimeni în Piață, noi fiind ținte simple în cazul în care cineva ar fi vrut să ne ucidă. Câțiva trecători speriați se ascund prin curțile pieții. Ne scoatem încet, încet și aplecați, ne retragem traversând Piața, spre strada dinspre Arhive, pe sub Tunelul Generalului. Ajunși în dreptul Tunelului, rafale scurte de armă automată mătură centrul în dreptul Telefoanelor, iar lăzile de gunoi metalice, atinse de cartușe, fac un zgomot asurzitor. Imediat în tunel, un ofițer, cred superior, fără grade sau însemne de armă, ne privește atent și sever, urmărind zona dinspre telefoane, apoi spre Tipografilor, apoi din nou cuprinde Piața în priviri. Îl întrebăm dacă se trage undeva în zona de până la Clubul Independența, și ne spune că putem să trecem fără grijă, deocamdată.

Atunci, de la geamurile deschise ale unei case se aud strigăte: „Ceaușescu fuge cu elicopterul“, „Jos Dictatorul“. Mergem amândoi în pas mai alert către Miliție, întrucât de acolo se auzeau focuri de armament greu și focuri de armă, iar Ina se dusese cu grupul demonstranților care cereau eliberarea arestaților de ieri. Demonstrație care mai avusese loc și ieri, pe 21, seara, dar milițienii deveniseră foarte violenți și amenințau cu armamentul.

Când am ajuns pe strada de lângă Mănăstirea, cinci-sase mașini cu numere de Moldova erau parcate în dreptul Brutăriei lui Cibu, iar la capătul străzii, o mare de oameni participau la „percheziția“ arestului pentru a vedea dacă mai sunt arestați.

Milițienii morți zăceau pe caldarâm între sediul Miliției și gardul UM. Un alt ofițer de miliție iese dinspre accesul principal al clădirii și cade răpus de o rafală scurtă trasă dinspre geamurile de la etajul doi a Școlii de Ofițeri. Era căpitanul Drăculeț, anchetatorul meu care refuzase în prima fază, la Timișoara, arestarea și transportarea mea la Sibiu. El a fost acela care m-a dus la Spitalul din Timișoara după preluarea de la șeful de pichet. Se ordona părăsirea Sediului de către securiști și milițieni, care fug prin spate, sărind gardul dintre clădirile miliției-securității și blocurile de care le despărțea o stradă îngustă.

În jurul orelor 13-13:20, se începe să se tragă cu tancul către sediile Securității și Miliției, cu armament greu. În fața Miliției, două blindate ușoare aparținând Miliției, încă fumegau, sfârtecate de loviturile armamentului armatei. Imaginea milițienilor morți de pe caldarâm îmi aminteau de gravurile lui Goya. Ne despărțim, Dan plecând să o caute pe Ina, iar eu, chemat de Titi Stoenescu, la Casa de Cultură, unde „primul grup de revoluționari“ se constituia. Am refuzat, pentru că nu aveam de gând să fac parte din astfel de organisme, unde, așa cum am bănuit, s-au certat, fiecare atribuindu-și paternitatea revoltei după cele 36 de ore de libertate. Apăruseră, oamenii de bine.

În spațiul Securității

În jurul orelor 15-16, Nicu Ceaușescu părăsește sediul Județenei, sprijinit de un grup special de comando, îmbrăcați în salopete negre, prin accesul din spatele clădirii. În sediul Județenei s-au dus lupte între aceste forțe speciale și un grup de militari genisti aduși de la Rm. Vâlcea pentru a sprijini ocuparea și paza sediului. Militari cu care, între 24 și 29, m-am împrietenit.

Mă întâlnesc cu Nelu Fusoia, care împreună cu Nelu Mohan mergeau la sediul Arhivelor unde voiau să verifice dacă exista posibilitatea unui acces în podurile clădirilor din zona Pieței Mari, întrucât mă rodea întrebarea legată de moartea lui Mititelu. Intrăm alături de un grup de militari în curtea Arhivelor și începem să căutăm posibile zone de acces dinspre Arhive.

În acest timp, la Telefoane, dinspre Tipografilor, se trăgeau focuri de armă automată. Descoperim, cu ajutorul unui angajat al arhivei, un coridor strâmt, care ducea spre clădirea aflată deasupra Tunelului. Într-adevăr, exista acces în podul clădirii. Pe acest coridor neluminat, am găsit chiștoace de țigări. Ajunși în podul clădirii, găsim și circa 25 de tuburi goale de cartuș de carabină 7,62.

Ne întoarcem încet înapoi, pentru că podurile mai multor clădiri aveau corespondență prin mici treceri despărțite sau de uși, sau mascate de hornurile care treceau prin spațiul podurilor. Coborâm din nou în Arhive și angajatul ne arată un spațiu care aparținea securității.

Forțăm ușa de la intrare cu o ranga și descoperim o încăpere cu dulapuri metalice, o masă de lucru ca a unui electronist, cu fel de fel de piese și aparate. Deschidem pe rând aceste dulapuri, iar în ele era aparatură de emisie-recepție, de ascultare. Unele erau incluse în scrumiere, sau vaze de flori, sau veioze. Le-am adunat împreună cu militarii în patru saci din pânză de cort pe care i-am găsit în spațiul arhivei și am dat un telefon la Ofițerul de Serviciu de la Școala de Ofițeri, solicitând un transportor militar pentru ca acestea să fie transportate la Unitatea Militară.

Telefonez acasă și o liniștesc pe Sanda, spunându-i că nu putem să mergem pe stradă și că vom rămâne până dimineața acolo. Târziu, după ora 23, Dragomir vine și ne întreabă ce căutăm la Arhive. Îi explicăm motivele, iar el ne spune că pentru moment nu mai putem părăsi clădirea, pentru că se trage în zona Gh. Dej, zona Continental, Calea Dumbrăvii, Hipodrom, Vasile Aaron. Ordona apoi militarilor să transporte sacii în TAB și pleacă. Militarii se duc în clădirea din spate a Arhivei, unde începuseră o partidă de septar cu paznicul.

Eu, cu Mohan și Nelu Fusoia, ne reîntoarcem în camera cu aparate și vedem că aproximativ în spatele unui dulap de pe peretele din dreapta se vedea un toc de ușă. Ieșim afară și încercăm să găsim intrarea. Nu exista. Tragem noi de dulap să-l dăm de o parte, dar nu putem, când deschidem ușa dulapului, acesta avea în interior, mascate, o altă ușă care era încuiată.

Rupem încuietoarea cu ranga și intrăm. În spațiul imediat de după ușă, șase cutii din aluminiu, cam de 90x50 cm, cu sigilii în toate colțurile din hârtie și plastelină. Aducem pe rând cutiile în prima cameră și ne reîntoarcem. Camera arăta aproximativ ca un laborator foto, fără geamuri, numai cu două mici luminatoare în partea de sus. Pe peretele din stânga erau două dulapuri, pe cel din dreapta un dulap. Deschidem dulapurile și înăuntru, în primul dulap erau pașapoarte în alb românești și străine, tușuri colorate, autocolante de vize, ștampile de toate formele. Apoi, am găsit în alt dulap buletine de identitate necompletate, carnete de șofer, bilete de călătorie și alte nenumărate documente diverse în cutii din carton. Într-un dulap erau pistoale și cartușe.

Afara, începea să se spargă noaptea ușor, ușor. Noi așteptam, așa cum colonelul Dragomir ne-a promis, să fim duși aproape de casele noastre.

Era 23 decembrie...

Sursa foto: Arhiva Turnul Sfatului

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi