Pr. Cristian Vaida despre credință, compasiune și prezență în lumea de astăzi: „A înțelege fragilitatea celuilalt este mai greu decât a-l judeca”

În a treia zi de Crăciun, oamenii păstrează încă atmosfera sacră a Nașterii Domnului, o perioadă de reflecție, solidaritate și regăsire. În această zi care cinstește memoria martirilor ce prin iubire și jertfă oglindesc lumina acestori sărbătorii, părintele Cristian Vaida, preot slujitor în cadrul Mitropoliei Ardealului, vicar‑mitropolitan și cadru didactic universitar, a acordat un interviu pentru Turnul Sfatului. 

Într‑un dialog construit pe șapte întrebări, voit simbolic, întrucât numărul șapte are o semnificație biblică de împlinire totală, l-am provocat pe părintele Cristian Vaida să vorbescă despre experiențe concrete din pastorație, întâlniri care îl marchează ca om și slujitor al Bisericii, dar și despre lecțiile pe care credincioșii i le‑au oferit fără să le ceară. Vorbim despre momente în care tăcerea valorează mai mult decât cuvântul, despre darurile pe care le putem primi în lumea modernă și despre confuziile care apar între obicei și credință.

Discuția se întinde de la profunzimea rugăciunii până la provocări, într-un moment de trecere către necunoscutul Noului An. 

Reporter: Care a fost cea mai neașteptată lecție pe care v-a oferit-o un credincios, nu o carte sau un text biblic?

Pr. Cristian Vaida: De-a lungul pastorației, am primit multe lecții de suflet de la credincioși... îmi amintesc recent de un copilaș care m-a întrebat ceva foarte simplu, dar nespus de adânc: „Dumnezeu mă vede și când nu vorbesc cu El?”

O întrebare cât o teologie întreagă într-o inimioară curată și atât de sinceră. De fapt, mi-a spus cu alte cuvinte că el știe că atunci când se roagă vorbește cu adevărat cu Dumnezeu și că Dumnezeu îl vede.

Era interesat ce se întâmplă când termină rugăciunea... pentru el, să fie văzut de Dumnezeu însemna siguranță și ocrotire. Ce sublimă, sinceră și delicată preocuparea sa! Dar și ce lecție frumoasă mi-a oferit... și anume că legătura cu Dumnezeu nu începe cu formule sofisticate sau rețete de nu știu ce ritual, ci cu inima deschisă, curată și sinceră; că rugăciunea este dialog viu cu Dumnezeu și, mai mult decât atât, că rugăciunea înseamnă prezență.

Așadar, nu cel care vorbește mult despre Dumnezeu este teolog adevărat, ci cel care Îi vorbește lui Dumnezeu. Adevărata teologie se recunoaște în simplitatea, adâncimea și adevărul rugăciunii sale.

Există un moment din viața unui preot când tăcerea este mai importantă decât predica? Cum îl recunoașteți?

Da, există. Și aș spune că sunt multe astfel de momente esențiale în care tăcerea devine cea mai folositoare predică. Le recunoști atunci când cuvintele, oricât de frumoase ar putea fi, riscă să devină povară în fața unei dureri prea adânci.

În fața morții, a suferinței neînțelese, a unei inimi frânte, predica rostită riscă să împovăreze, dar prezența tăcută poate vindeca. Sunt clipe în care omul nu are nevoie să audă învățături „teoretice”, ci să simtă că Dumnezeu este acolo, iar preotul este chemat să fie și să exprime această prezență.

Când stai cu cel care suferă și îl asculți, tăcerea înseamnă prezență și comuniune. Nu ai cum să nu recunoști astfel de momente și înțeleg imediat că primul lucru pe care trebuie să-l ofer nu este un răspuns sau o explicație, ci o inimă disponibilă, harul ceresc lucrează mai ales în spațiul tăcerii, unde omul se simte ascultat și întâlnit în profunzime.

Dacă ar veni astăzi magii la Betleem, ce „daruri” credeți că ar aduce omului modern?

Aș putea spune de ce „daruri” am avea atâta nevoie. Cred că liniște, credință, iubire și speranță. Pentru că acestea sunt comorile de care omul modern are atâta nevoie, și care, odată primite, dau sens tuturor celorlalte lucruri. Câtă nevoie am avea ca magii să ne amintească că esențialul nu se află în ceea ce avem, ci în ceea ce adunăm în inimi, în felul în care ne apropiem de ceilalți și de Dumnezeu.

Magii ar putea să ne reamintească că lumea nu se schimbă prin acumulare de bunuri, ci prin adâncirea inimii; că lăcomia și egoismul profanează frumusețea vieții, sapă prăpăstii adânci între noi și astfel viața umană se întunecă, își pierde demnitatea și vocația sacră.

Avem nevoie de lumina credinței ca să vedem dincolo de frici și îndoieli, să putem păși cu curaj prin negura zilelor noastre. Ea ne arată că, indiferent de dificultăți, Dumnezeu este prezent, că iubirea Lui nu ne părăsește și că fiecare gest de bine pe care îl facem capătă sens și valoare veșnică.

Avem nevoie de iubire pentru că fără ea viața devine goală și rece. Iubirea ne dă puterea să ne ridicăm din durere, să iertăm, să privim cu compasiune spre semenii noștri care, îngenuncheați de lipsuri, necazuri sau singurătate, au îngropat speranța.

Care este cea mai frecventă confuzie pe care oamenii o fac între credință și obicei?

Este să creadă că a fi credincios înseamnă doar a respecta ritualuri, tradiții sau gesturi exterioare. Acestea sunt doar forma exterioară a credinței. Conținutul credinței este Viața lui Dumnezeu care se zidește prin Tainele Bisericii înlăuntrul inimii.

Credința autentică se trăiește în inimă și se exprimă firesc în viață, în felul în care iubim, iertăm, ne apropiem de cei aflați în suferință și ne purtăm cu bunătate și blândețe unii față de alții.

Obiceiurile religioase sunt importante pentru că ne oferă ritm, ne amintesc de Dumnezeu și ne adună în comuniune, dar ele nu pot înlocui viața de credință trăită, înrădăcinată în lumina Evangheliei și a Liturghiei Bisericii.

În fond, mulți oameni trăiesc acest paradox: urmează obiceiuri, dar inima lor riscă să rămână nepregătită să primească darul vieții creștine. Credința și obiceiul trebuie să fie în armonie: obiceiul devine un sprijin pentru credință, iar credința dă sens obiceiului. Fără această armonie, gesturile devin goale, iar tradiția se transformă în rutină.

Cum se raportează un preot la propriile îndoieli și ce rol au ele în maturizarea credinței?

Nu le-aș numi îndoieli, ci mai degrabă poticniri. Acestea fac parte din drumul oricărui preot, deoarece credința nu este o certitudine mecanică, ci o relație vie cu Dumnezeu. Poticnirile nu trebuie privite ca slăbiciuni, ci ca momente în care inima este chemată să crească, să cerceteze și să se apropie mai profund de Dumnezeu.

Poticnirile ne arată limitele noastre și, paradoxal, ne apropie de har: atunci când nu înțelegem, învățăm să ne încredem; atunci când nu găsim răspunsuri, descoperim că prezența lui Dumnezeu este mai reală decât orice explicație. Ele ne fac mai smeriți, mai atenți la durerea și nevoile celor din jur și mai conștienți de faptul că credința nu este despre a avea toate răspunsurile, ci despre a rămâne în prezența Celui care le cunoaște.

Astfel, poticnirile devin lumină ascunsă: ele maturizează, modelează și ne învață să pășim cu curaj, cu inima deschisă, chiar și atunci când drumul pare întunecat, pentru că Hristos luminează cel mai mult în inimile care caută sincer și continuu prezența Lui.

Care este păcatul sau slăbiciunea pe care oamenii o judecă cel mai ușor, dar o înțeleg cel mai greu?

Cred că este slăbiciunea aproapelui, adică teama, neputința, căderea sau rănile nevindecate ale celor din jur. Este mult mai simplu să condamnăm gesturile care ne deranjează sau să spunem: „Cum a putut să facă asta?” decât să încercăm să pătrundem în taina vieții acelui om, să înțelegem frica, durerea sau rănile care l-au adus acolo.

Judecata este ușoară, pentru că ne dă sentimentul păgubos al controlului și al superiorității, dar înțelegerea cere inimă deschisă, compasiune și răbdare.

De fapt, fiecare păcat ascunde o nevoie nespusă, o rană sau o căutare de iubire și sens. A înțelege asta nu înseamnă a aproba greșeala, ci a recunoaște fragilitatea umană și a răspunde cu iubire, în loc de condamnare. Aceasta este lecția pe care Mântuitorul Hristos o dăruiește mereu: să fim atenți la inimile celorlalți, nu doar la gesturile lor, să învățăm să iubim mai mult decât să judecăm, pentru că în compasiune și iertare se naște adevărata întâlnire cu Dumnezeu și cu aproapele nostru.

Dacă ar fi să începem anul cu o singură rugăciune, nu foarte cunoscută, care ar fi aceea și de ce?

Păi, aș spune așa: „Doamne, învață-ne să privim lumea cu ochii Tăi! Să vedem frumosul ascuns în gesturi mici, să răspundem cu dragoste tuturor celor din jur și să trăim fiecare zi ca pe un dar de la Tine.”

De ce? Pentru că una dintre cele mai dureroase forme de sărăcie a vremurilor noastre nu este lipsa materială, ci lipsa de prezență. Trăim unii lângă alții, dar, din nefericire, ne vedem tot mai rar. Suntem conectați prin tehnologie și informație, dar, paradoxal, suntem tot mai însingurați.

În goana cotidiană, în agitația grijilor și preocupărilor proprii, uităm să ne oprim și să ne privim cu adevărat unii pe alții sau să privim frumusețile creației lui Dumnezeu. Uităm să ascultăm cu atenție, să împărtășim bucuriile și durerile noastre și să fim prezenți, nu doar fizic, ci cu inima și cu gândul.

Această însingurare nu este doar o problemă socială, ci și o provocare spirituală: ea ne arată cât de mult avem nevoie de lumina credinței și de o inimă curată.

Cu inima curată vom vedea lumea aceasta creată ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru noi, și de asemenea, Îl vom vedea pe Dumnezeu în viața fiecărui om și vom găsi dragoste pentru el. Și astfel, cu siguranță, lumea noastră ar mai avea o șansă.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi