Autobuzul din Sibiu: plin de oameni, gol de umanitate

”Ești atât de bătrân, încât n-ai cum să fii rasist (și poți înlocui acest cuvânt cu altele din această categorie)”.

E o replică dintr-un desen animat modern, nu, nu cu „Miaunel și Bălănel”, varianta comunistă a lui ”Tom și Jerry”, cu care am crescut eu.

S-a vorbit mult după moartea bărbatului din autobuzul din Sibiu, ignorat în agonia sa de către toți călătorii.

S-a vorbit mult că nu este doar o tragedie individuală, ci o oglindă crudă a unei societăți, tot mai anesteziate emoțional.

Că situația aceasta nu vorbește doar despre un episod nefericit, ci despre un tipar: absența reflexului de a te uita la cel de lângă tine ca la un om, nu ca la un obiect de decor social.

Că în povestea de față, ce lovește cel mai tare nu este doar faptul că un om a murit, ci felul în care a murit: înconjurat de oameni, dar profund singur.

Citește și:

Sibienii din autobuzul în care murea un bărbat n-au anunțat șoferul pentru a nu le fi întreruptă călătoria. „N-am văzut atâta indiferență în 46 de ani de când sunt șofer”

S-au folosit mult cuvintele  frică („să nu mă bag, să nu fiu implicat”), comoditate („mă grăbesc, am treabă, nu pot opri tot pentru un om leșinat”), dezumanizare („e un străin, nu mă privește direct”), neputință învățată („oricum nu ajută la nimic, ce pot eu să fac?”), teama sau lehamita de autorități („vine milițianul și mă ține ore în șir să dau declarații”).

Toate acestea descriu de fapt un gol major de educație socială și emoțională. Și cred că de fapt despre asta este vorba.

Pentru mine, ca individ, e clar că se pot face tot mai puține pentru a mă ”updata” la o versiune mai bună. Mie și altora de vârsta mea, cel puțin. Sunt atât de bătrân, față de lumea asta, încât nici nu-mi dau seama, vorba replicii din desenul animat.

Dar.

Tragedia de la Crans-Montana. Știți, comparația cu ”Colectiv”. În ambele locuri au murit zeci de tineri sufocați și arși într-un spațiu care nu ar fi trebuit să existe.

În multe țări occidentale, tragedia din Elveția, nu a rămas doar o știre, ci un moment colectiv de reflecție. Chiar așa. Colectiv.

În foarte multe școli s-a ținut un minut de reculegere, dar nu unul formal, așa cum vedem la televizor.

În toate școlile din Italia, de exemplu, în toate clasele, de la cei mai mici, la cei mai mari, de liceu, după acel moment de reculegere s-au deschis discuții.

Au vorbit elevi și profesori despre ce s-a întâmplat, despre cum se poate preveni, despre cum se reacționează în caz de urgență, despre suferința familiilor îndoliate. Despre ce ar fi făcut ei. De ce au continuat să filmeze și după ce au văzut flăcările. Au consumat momentul și au încercat să învețe ceva din el.

Acolo, tragedia a devenit ocazie de educație și conștientizare. La noi, tragedia rămâne, din păcate, de multe ori doar subiect de știre și de indignare de moment, apoi este uitată.

„Viețile oamenilor contează”. „Ceea ce se întâmplă la sute sau mii de kilometri distanță te privește și pe tine ca om.” „E important să înțelegi, să discuți, să empatizezi, să înveți cum să reacționezi.”

Despre asta a fost vorba în aceste discuții.

Acest tip de dialog crește generații care, atunci când văd un om căzut pe stradă sau inert într-un mijloc de transport, au deja un reflex: verifică dacă răspunde, cheamă ajutor, cere oprirea vehiculului, se implică.

În schimb, la noi, chiar și tragediile locale – un om mort în autobuzul în care tu ești prezent – abia generează o reacție minimă. Diferența nu este una de „genă” sau „popor”, ci de cultură educațională și practică socială.

Educația nu înseamnă doar matematică, română și Eminescu, ci și umanitate.

Ce cred că lipsește este educația aceea care să îi învețe pe copii de mici că omul de lângă tine nu e o prezență anonimă, ci o viață.

Că tăcerea în fața suferinței nu e „neutralitate”, ci complicitate.

Că „nu mă bag” poate fi echivalent cu „las un om să moară singur”.

Că trebuie să ai curajul să deranjezi, să oprești, să insiști când e vorba de viața cuiva.

În loc de asta, mulți copii cresc într-o cultură a: „Nu te băga în treaba altuia”, ”lasă, că știu ei ce fac”, „să nu ai probleme, nu atrage atenția asupra ta”.

Exact ce cereau cohoarde de oameni, recent, tot în Sibiu.  Pedepsirea profesoarei care le-a spus elevilor despre protestele pentru justiție. Să se întoarcă la materia ei. Pentru că un profesor formează caiete dictando, nu oameni.

Aceste mesaje, repetate zeci de ani, transformă copiii în adulți care văd un om prăbușit și trec mai departe, care văd un copil agresat și închid ochii, care văd un bătrân care abia se ține pe picioare și nu se ridică de pe scaun.

Cred că deja e mult prea târziu să tot dăm vina pe comunism, că ne-a dezumanizat. Enorm de mulți dintre noi s-au născut după 1990. E drept, comunismul se transmite, dar se transmite, din păcate, și în sala de clasă.

Nu știu în câte școli din țara asta s-a discutat despre ce s-a întâmplat despre Colectiv. Nu am făcut-o atunci, nu o vom face nici acum.

Moartea bărbatului din autobuzul Tursib este un test pe care l-am picat ca societate. Nu pentru că nu am fi avut tehnologia, ambulanțele, procedurile, ci pentru că ne lipsește reflexul elementar de a privi cu adevărat la omul de lângă noi.

O societate sănătoasă începe de la o idee simplă: viața omului de lângă tine te privește.

Dacă nu învățăm asta – în familie, în școală, în spațiul public – vom continua să trăim în autobuze pline de oameni singuri.

Noi nu mai putem să fim mai buni, mi-e foarte clar asta. Dar nu-i lăsăm nici pe copiii noștri.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro