Autonomia universitara – un deziderat

Contribuţia universităţilor la dezvoltarea societăţii bazată pe cunoaştere este una crucială. Acest obiectiv este justificat de faptul că cel mai important furnizor de cunoştinţe şi în ultimă instanţă de cunoaştere este universitatea. Astfel că, schimbările aşteptate privind contribuţia universităţilor la dezvoltarea economiei bazată pe cunoaştere este în legătură directă cu relaţia de guvernare dintre stat şi universitate. Comisia Europeană şi un număr important de guverne europene au recunoscut nevoia autonomiei universitare. În comunicatul ei legat de modernizarea agendei pentru universităţi privind educaţia, cercetarea şi inovarea din mai 2006, Comisia Europeană a evidenţiat ca prioritate crearea unui nou cadru al universităţilor, caracterizat pe îmbunătăţirea autonomiei şi responsabilităţii. În anul 2007 Consiliul Uniunii Europene confirmă această abordare şi face o legătură explicită între autonomie şi capacitatea universităţilor de a răspunde nevoilor societăţii. În acest sens, autonomia universitară este nu numai crucială pentru realizarea Ariei Europene a Educaţiei, dar şi un factor determinant în construcţia Ariei Europene a Cercetării. Un lucru este esenţial în ceea ce înseamnă promovarea autonomiei universitare, şi anume, la fel ca şi într-o democraţie autentică, libertăţile democratice se găsesc într-o relaţie direct proporţională cu responsabilitatea. Iată de ce autonomia universitară fără responsabilitate publică nu poate fi concepută. Atunci când vorbim de autonomia universitară ne gândim la cele patru domenii fundamentale ale existenţei unei universităţi, aşa cum au fost stabilite prin Declaraţia de la Lisabona a Asociaţiei Universităţilor Europene (2007): Autonomia organizaţională, care înseamnă libertatea unei universităţi de a-şi stabili structurile, forma de conducere şi relaţiile de subordonare şi responsabilitate. Autonomia financiară, care înseamnă libertatea unei universităţi de asigurare a veniturilor şi de alocare a resurselor financiare, stabilirea taxelor de şcolarizare, de utilizare şi depozitare a resurselor financiare – utilizând proceduri proprii îndreptate spre utilizarea eficientă a acestei resurse. Autonomia resursei umane, ce vizează capacitatea universităţii de a recruta şi selecţiona resursa umană specializată, responsabilitatea încheierii contractelor de muncă şi a stabilirii nivelului salariilor în funcţie de valoarea capitalului uman. Autonomia academică, ce presupune libertatea şi responsabilitatea universităţii de a-şi dezvolta programe proprii de studii, definirea structurii şi conţinutului curriculumului universitar, rolul şi responsabilitatea cu privire la asigurarea calităţii acestor programe, a procedurilor de selecţie a viitorilor studenţi. Această autonomie universitară ţine cont de nivelul specific de dezvoltare al fiecărei ţări, de cultura şi tradiţiile sistemelor de învăţământ superior ale acestor ţări, de cadrul legislativ şi reformele educaţiei. De aceea, modelele de autonomie universitară variază de la ţară la ţară. În acest context, mi-am propus să subliniez caracteristici de esenţă ale autonomiei universitare din ţara noastră, într-un context legislativ în care noua Lege a educaţiei urmează să fie iarăşi dezbătută în Parlamentul României, iar vechea Lege nr. 84/1995 - Legea învăţământului, Legea 128/1997 privind Statutul personalului didactic precum şi noua Lege cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sunt deja în vigoare. Dacă ne referim la autonomia organizaţională a universităţilor din România, şi aici voi insista asupra universităţilor publice, crearea structurilor organizaţionale interne: departamente, catedre, centre de cercetare, servicii şi birouri administrative , etc., reprezintă decizia Senatului universităţii – considerat ca fiind „parlamentul” instituţiei. Înfiinţarea facultăţilor, crearea structurilor de conducere (senat, consiliile facultăţilor, etc.) se aprobă prin lege sau prin regulament aprobat în spiritul legii. De asemenea, alegerea rectorului şi a organului executiv de conducere la nivelul universităţii şi la nivelul facultăţilor se realizează după regulamente elaborate conform legii. Pe zona structurilor interne de conducere şi a conducerii executive a universităţii, în ţara noastră putem vorbi de o autonomie parţială.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de prof. univ. dr. Constantin Oprean