Miercuri,
12.05.2021
Parțial Noros
Acum
21°C

Clasa muncitoare mai merge in Paradis?

Este tulburătoare actualitate titlului producţiei cinematografice a marelui Elio Petri, Clasa muncitoare merge in paradis, film realizat în 1971, sugerând dificultăţile sociale majore cu care se confrunta proletariatul italian în capitalism şi implicaţiile acţiunilor politice ale stângii italiene, asupra acestei categorii socio-profesionale, ai cărei reprezentanţi sindicali valorificau moştenirea ideologică a comunistului Palmiro Togliatti. Pornind de la ideea de criză socială indusă de film apare o firească întrebare, relativă la colapsul „clasei muncitoare din România sau mai bine zis la reminiscenţele acestei forţe, de la care se revendica forţa ideologică şi acţională a Partidului Comunist. Declanşarea rapidă a proceselor de privatizare din debutul anilor ’90, lipsite de transparenţă şi adesea oneroase a generat, fără discernământ o sucombare a locurilor de muncă. „Dinastii muncitoreşti”, formate în citadelele producţiei comuniste au fost anihilate. Importanţa unor categorii profesionale, care reprezentaseră elemente de referinţă pentru discursul comunist– ceferiştii sau minerii – a fost minimalizată până la extincţie. Anchetele sociologice derulate în Valea Jiului, la începutul anilor 2000 relevau forme profunde ale crizei sociale: bărbaţi disponibilizaţi, şomaj înspăimântător, lipsă de resurse pentru o existenţă firească, absenteism şcolar, violenţă, mortalitate infantilă. Reprezentând odinioară o forţă faţă de care şi Nicolae Ceauşescu manifesta teamă, minerii au devenit, rapid un balast, un segment social generator de probleme. Pentru ei nu s-au găsit mai găsit soluţii. Dacă lor şi altora, comunismul le promitea o comuniune totală în paradisul roşu, într-o societate viitoare, dezvoltată şi egalitară, capitalismul i- a trezit, aplicându-le o lovitură dură şi proiectându-le spectrul mizeriei. Mineriadele din 1990, 1991 şi 1999 au fost şi spasmele ultime, ale unui corp social asfixiat de o mână invizibilă. Porţile grele ale uzinelor sau ale minelor, altădată stindarde ale industriei comuniste s-au închis, cu un scârţâit sinistru. Locul bluzelor albastre a fost luat de domni în costume, cu laptop-uri veniţi să evalueze rece, detaşaţi de suferinţa şomerilor, preţul prin care coloşii industriei grele puteau fi tranzacţionaţi. Laminoarele, strungurile şi alte agregate au îngheţat, au tăcut poate pentru totdeauna, aşteptându-şi resemnate ultimul act al existenţei lor. Întorşi acasă, fără locuri de muncă, „actorii” din uzine şi din fabrici nu şi au mai găsit un rost al existenţei. Regii au devenit, peste noapte cerşetori. Transformarea a fost irezistibilă şi terifiantă. Unii au clacat, alţii s-au sinucis iar alţii au plecat capul patronului, jucând un nou rol, acela al umilinţei.

Lucian Robu

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus