IMPLICATIILE MORAL-CIVICE ALE SCANDALULUI PENSIILOR MILITARE.

In toamnă, când problema pensiilor a fost frământată pe toate feţele, când am asistat la înfruntări acerbe implicând nu numai interesele celor vizaţi ci şi exploatarea lor mai mult decât scandaloasă pe tărâm politic, am crezut că s-a încheiat un capitol turbulent în perioada pe care o traversăm şi aşa prea încărcată de tensiuni pe drumul spre ieşirea la liman. Dar iată, nu se poate. În chip nu chiar în totul surprinzător, scandalul este reluat nu de către cei cu pensii modeste ci de categoria privilegiaţilor militari.

Aud, contrându-se, păreri, opinii diverse în apărarea sau combaterea pensiilor privilegiate la militari. Că spre exemplu, de ce se poate la magistraţi şi la ei nu. Că statutul militar ar justifica excepţia. Şi multe alte motivaţii. Terenul de argumentaţie este pretabil la nenumărate interpretări. lăsând cămp liber fie subiectivismului interesat, fie contestărilor maliţioase. Aproape că e foarte greu să găseşti o linie de echilibru în judecată.

Încercarea de a privi problema detaşat, de la distanţă, porneşte cu întrebarea : de vreme ce pensia nu derivă dintr-o obligaţie social-statală ci este un drept constituit şi prezervat urmare unei munci prestate, din care, pe parcurs, prin procedeele stabilite de lege, ţi-ai prezervat un procent pentru a fi asigurat la bătrâneţe, are statul obligaţia de a o suplimenta din buget, adică din contribuţia restului populaţiei ? Şi dacă în principiu răspunsul ar fi negativ, raportat la întreaga  masă de pensionari, există raţiuni în temeiul cărora să se opereze excepţii ? Iar dacă ele, excepţiile se admit, care poate fi ecoul lor în societate ? Este societatea într-un astfel de stadiu evolutiv sub raportul capacităţii financiar-economice, încât să-şi permită, fără costuri de subzistenţă generală, un astfel de efort ? 

De maniera în care s-au rostit unele diatribe la adresa guvernului, ar rezulta că are de unde, dar răuvoitor, nu vrea. Este mai mult decât evident, nu este aşa. Oricât ai încerca să restrângi cheltuieli bugetare dintr-o parte sau alta,  puţinătatea resurselor conduce la dezechilibre. Starea reală a resurselor economiei româneşti, astfel cum se prezintă la ora actuală, nu permite decât satisfacerea la cote minimal-modeste a obligaţiilor social-statale. O bună judecată, obiectiv-nepărtinitoare, nu poate omite din calcul această realitate. Şi care, este tot atât de evident, nu se datorează guvernării ultimilor doi ani ci vine, acumulată, din, începând cel puţin  cu 1989 încoace. Nu este vorba de a lua partea actualului guvern, astfel cum sunt îndeobşte acuzaţi cei ce explică măsurile restrictive, ci să judecăm situaţia existentă la rece. Cum am proceda, dacă răspunderea menţinerii echilibrului social, în condiţiile date, ar cădea asupra noastră, a mea sau a dumitale stimate cititor, în situaţia în care este pusă la îndoială, la nivelul capacităţilor existente, însăşi posibilitatea efectuării plăţilor curente, ca salariile bugetare şi pensiile obişnuite ? Iată de ce, vremurile sub care trăim de-ocamdată, nu permit cheltuieli de lux nici în domeniul salariilor bugetare, nici în cel al pensiilor.

Dincolo de această realitate de care, dacă ne facem un real proces de conştiinţă, suntem răspunzători postdecembrist cu toţii, în totul devastatoare şi de rău augur apare implicaţia non-morală a împricinaţilor şi sprijinitorilor lor. Se spune da, dar în cazul dat, magistraţii şi militarii au un aport social distinctiv, special. Aşa este. Doar că pentru aceasta au şi salarii distinctive, la care se raportează apoi pensia contributivă. Raportate la nivelele generale de venituri bugetare, situaţia lor este prin sine privilegiată, spre deosebire sau în comparaţie cu spre exemplu a medicilor sau profesorilor care şi aceştia, depun o muncă nu mai puţin folositoare şi importantă în interesul social. Discriminarea, câtă este, derivă din nivelul de salarizare. Ce altă justificare poate avea plusarea privilegiată peste aceste limite ? Reacţia nu se justifică la nivelul condiţiilor generale de viaţă. Pentru a trăi decent în România, nu este nevoie de venituri peste 3-5.ooo lei lunar. Tot ce este peste, apare un statut sfidător, comparativ cu media veniturilor bugetare. Este semnificativă atitudinea parlamentarilor pensionari care au înţeles situaţia, s-au integrat contextului de echilibru social deşi, dacă am raporta importanţa socială a muncii lor, a celor ce-şi fac pe bune datoria, ea este cel puţin la nivelul celor mai valoroase prestaţii naţionale, determinând evoluţia de ansamblu a întregului angrenaj social-statal. Aceasta în condiţiile în care Curtea Constituţională, o înaltă instituţie judiciară chemată să promoveze ideea de dreptate şi echitate, a bulversat echilibrul social privilegiindu-se pe sine şi tagma magistraţilor în chip nejustificat, cu pensii săltând sfidător pragul contributivităţii, tot astfel cum pretind acum şi unii militari.

Am auzit voci juridice spunând că măsura recalculării pensiilor, a celor privilegiate în special, ar aduce atingere principiului drepturilor câştigate. Aşa ar fi, dacă recalcularea, restrângerea, ar viza pensia cuvenită (câştigată) urmare contribuţiei la fond. Nu însă şi în cazul celor privilegiate care depăşesc contributivitatea, care s-au constituit conjunctural, prin lege. Tot prin lege pot fi readuse până la nivelul contributivităţii, ele constituind, repet, nu un drept ci un privilegiu. S-a mai spus că măsura aceasta a recalculării este un afront la prestigiul şi onoarea armatei române, fanion de imagine a ţării în lume. Este adevărat, ne-am mîndrit în istorie, ne mândrim şi acum cu armata română, dar este înjositor să-i măsurăm prestigiul şi onoarea în bani ca la piaţă. Doresc oare distinşii ofiţeri şi generali să urmeze exemplul deplorabil al zişilor revoluţionari care şi-au întinat aura în zoaia beneficiilor materiale ? Să nu ne putem distinge în onorabilitate faţă de ţară, faţă de valorile ei dinlăuntru ca şi înafară decât pe bani ?

Bag de seamă că, din nou, anume forţe politice folosesc prilejul contestărilor pe această temă, a pensiilor privilegiate, pentru a-şi netezi calea spre accesul la putere. Ele precum şi cei ce le cântă în strună, ignoră imensul rău, imensul prejudiciu moral şi de imagine pe care-l căşunează ţării, cultivă sentimentul umilitor de înjosire şi desconsiderare adresat omului de rând, echilibrului în dreptate şi echitate la care ne îndeamnă atât comandamentele morale cât şi cele civice.