Sa invatam din exemplul Greciei

Ca o ironie a devenirii, acelaşi popor zguduie acum Europa, de data aceasta  punând în cauză probleme existenţiale factice, la nivelul condiţiilor de viaţă ale secolului nostru, dând un exemplu grăitor de ceea ce nu trebuie să se întâmple, de ceea ce nu trebuie urmat. Efectiv, exemplul elen de acum pune în cumpănă Europa cu posibile reverberaţii dincolo de fruntariile ei. Peste arcul a trei milenii, acelaşi popor aduce aceleiaşi Europe, la cote de superlativă îngrijorare, problemele existenţiale ale lumii moderne.

Nedumerită, uluită chiar, opinia publică se întreabă ce s-a întâmplat, ce se întâmplă? O primă constatare: fenomenul grecesc de acum nu este unul izolat, nu este o simplă întâmplare. El este adaptarea la condiţiile specifice ale Greciei a crizei ce a cuprins cea mai mare parte a planetei, dacă nu chiar întregul ei. Criză care pe alocuri a fost pusă sub control sau atenuată. Ne-am luptat şi încă ne luptăm din greu şi noi cu ea. Dar care criză rămâne în continuare la nivel planetar, ca o sabie a lui Damocles, asupra omenirii moderne.

Am urmărit în ultima perioadă de timp, diverse explicaţii, diverse argumentări ale declanşării crizei, ale manifestării ei, adesea alambicate, uneori greu de descifrat, cu implicaţii de o savantă specialitate. Cu o naivă cutezanţă, voi spune că totul se rezumă la o ecuaţie de o teribilă simplitate dar de o acută determinare: disfuncţionalitatea, dezechilibrul dintre ceea ce producem şi ceea ce consumăm sau pretindem să consumăm. Iată: pe vremea dominaţiei coloniale, imense bogăţii se acumulau în metropole, sărăcind resursele existenţiale ale popoarelor oprimate, „înobilând” viaţa în huzur a cuceritorilor. Apoi, în timp, omenirea, marcată de fenomenul exploziei demografice, scormonea măruntaiele pământului văduvindu-l treptat de importante resurse neregenerabile, precum îi infesta suprafaţa cu substanţe artificiale pentru a-i forţa producţia. Am fost martorii istorici, suntem trăitorii contemporani ai unei contradictorialităţi bipolare: o societate în continuă expansiune, în continuu apetit de consum şi rezerve tot mai împuţinate. Un specialist pe probleme spunea mai adineaori că încă nu trăim adevărata criză, că ea se va contura în jurul anilor 2030 şi va afecta întreaga planetă pe două componente: apa(potabilă) şi hrana.

Motive suficiente de serioasă preocupare şi pentru noi. S-o spunem pe şleau: nu ne ridicăm la înălţimea seriozităţii, a răspunderii. Grecia nu are resursele de care dispunem noi. Ea trăieşte jumătate din turism, jumătate din agricultură, ambele resurse insufiente pentru a asigura un trend de consum de-adreptul provocator, necumpănit. Suplimentarea din împrumuturi în locul temperării consumului la nivelul compatibilizării cu veniturile, i-au adus în situaţia de acum. Spre deosebire de ei, noi am avut, mai avem resurse care ne-ar putea pune la adăpost de griji, dar ne-am bătut şi ne batem joc de ele. Avem o ţară bogată căreia îi întoarcem spatele. Să nu mergem mai departe decât de la revoluţie încoace. În loc să ne punem pe muncă, să-i valorificăm resursele, am prădat-o, am dezarticulat-o, am vândut-o, pentru a ne asigura un trai de lenevie, speculativ, tot mai consumativ. Procesul acesta se vădea încă din primele zile după 1989 şi urma un trend ascendent până în pragul declanşării inevitabile a crizei, culminând cu anii 2007-2008. Trăim acum consecinţele unei astfel de optici, unui astfel de comportament.

În chip firesc s-ar fi cuvenit să ne trezim la realitate, s-o conştientizăm. Dar nu. Mentalitatea păcătoasă a întinderii mâinii, dacă nu către boieri, acum către stat, este în continuare mai puternică decât orice imbold la muncă, la iniţiativă creatoare.  Paradoxal, cea mai mare parte a populaţiei, astfel cum rezultă din ultimele sondaje de opinie, dă credit celor ce promit marea cu sarea, aceiaşi care au contribuit copios la degringolada de azi, afurisindu-i pe cei care încearcă, animaţi de bună credinţă, să readucă lucrurile la un echilibru cât de cât acceptabil, la o echilibrare fezabilă între consum şi venituri. Că treaba nu e deloc uşoară, că în condiţii dramatice pe acest parcurs se fac şi greşeli, cum ar fi o parţial- inechitabilă aşezare a sarcinilor redresării între păturile defavorizate şi cei nejustificat avuţi, n-are prea mult a face. Creierele bine spălate răspund eficient la comanda manipulatorie, acreditează  populismul deşănţat, reacţionează furtunos la orice idee de costuri, de sacrificiu. Nu va trece multă vreme şi, probabil anul viitor, vor avea prilejul să inverseze trendul actual, să dea din nou ţara pe mâna demagogiei consumiste, cu deschideri ferme către situaţia şi exemplul grec. Din care, în loc să învăţăm ceva, ne vom molipsi ca de o boală incurabilă.

Lecţia greacă este una simplă, categorică, pentru cine vrea să ia aminte: gestiunea social-politică trebuie să fie una cumpănită, raţională, cinstită, cu costuri şi sacrificii la nevoie, cu beneficii şi câştiguri constant urmărite, ţeluri şi scopuri la care să-şi aducă prinosul deopotrivă, conducători şi conduşi. Datoria faţă de ţară, datoria faţă de noi, faţă de generaţiile ce vor veni se adresează tuturor românilor. Dumnezeu ne-a dat o ţară frumoasă şi darnică. Să nu ne batem joc de ea, să nu ne batem joc de noi.