Jó étvágyat, Nagyszeben

Ui așa am aflat că supa gulaș e de două feluri. Gulyașul simplu e cu cărniță de văcuță, cartofi și găluște. Babgulyaș-ul n-are cartofi, n-are carne de văcuță ci e cu fasole și carne de pe ciolan. De porc. Cum gulyasul se terminase (semn că mulți sunt naționaliști pe față dar se înfruptă din bucatele vecinului) am luat un babgulyaș. Pretext numa bun pentru o comparație cu, de altfel, clasica ciorbă de fasole pe care o găsești în restul de 98% de restaurante. Mă, parc-a noastră îi mai bună, nu de alta, da vine și cu ceapă roșie. Oricum, dacă bucătarii români vor să îmbunătățească nițel ciorba de fasole, găluștele alea mici îs aur. Nu vă grăbiți să ziceți că sigur bucătarul de la Casa Veche e român. Că se auzeau niște nemtudomuri din bucătărie cum numa la Gyula am mai auzit. 

De felul doi am încercat Debrecenul. On fel de tocană dar cu prezentare. Adică, pe fundul farfuriei un purcoi de cartofi prăjiți acoperiți de tocana cu multă ceapă, din pulpă de porc, cârnați și slănină afumate, combinate cu ardei gras și roșii. Bun. Bun, bun. Dar o țâr cam gras. Așa, cam ardelenească tocana Debrecen. Și ca să sting un pic grăsimea am pus capacul cu un desert Somloi galuska. O combinație de pișcoturi cu stafide, cremă de vanilie, nucă, ciocolată lichidă, frișcă și esență de rom. Și asta tare bună, dar parcă chiar prea dulce. 

Restaurantul arată chiar drăguț. Mic, discret, cochet, numai bun de scos iubita în oraș sau de dat o șpagă. Poate un pic cam prea decorat. Muzica, după urechea mea, muzicală cam orientală. Dar no, nu știu maghiară atât de bine, poate nu era chineză. Una peste alta, dacă ungurii or lua Ardealul stați liniștiți. Și la ei se mâncă bine.

 

Avram Iancu