La pomul laudat, sa meri cu... stomacul gol

Mi-am adus aminte de un articol scris de The Telegraph, care lăuda Sibiul și, printre altele, crama Sibiul Vechi. Nu știu cum până acum, în periplul prin restaurante, mi-a scăpat tocmai această cramă. Așa că m-am înarmat cu aparat foto și foame de lup și am pătruns în subsolul ce adăpostește minunea. Auzind muzica mi-a părut rău pentru turiștii străini. Că bieții de ei nu înțeleg versuri de mare angajament precum „Doamne, ce e viața asta / Nu beau io și bea nevasta”. Și-i păcat, că-s parte din atmosferă. Deși era relativ plin, chelnerul a apărut instant la masă. Cu gândul la „incidentul cu vita”, din numărul trecut, m-am gândit să comand și eu ceva preparat încornorat. Iar cum despre ciorba de burtă de aici încep deja să se creeze legendă, prânzul era ca și rezolvat. Deși deobicei nu mă încumet și la desert, de data asta am zis să-mi forțez limitele și să încerc. Poate reușesc să îl dovedesc.

Puține sunt restaurantele din Sibiu unde n-am încercat ciorba de burtă. Iar cea de la Sibiul Vechi intră direct în top trei, la mare concurență cu cele de la Prima și Kontiki. Sărată exact cât trebuie, suficient de groasă, o lecție culinară la adresa altor restaurante care vând fiertură de șosete pe post de ciorbă de burtă. Un 9 bine meritat. La felul doi, pișcăcioasa de vită anunța un răzbel al papilelor cu picantul. Nu știu cum să vă descriu felul ăsta de mâncare. Carnea tăiată în fâșii cât se poate de subțirele, cu un sos roșu ca focul ardeilor iuți, cu câteva crochete de cartofi și morcov ras și sotat. Măi oameni buni, m-aș mai duce în fiecare mâine să mânânc pișcăcioasa de vită la Sibiul vechi. Biata bere, nici n-a știut când a dispărut pe gâtlej ca să răcorească urmele pișcăcioasei. De abia după ce am terminat felul II mi-am dat seama cât de inspirat am fost când am ales desertul. Gălusca umplută cu nucă și înghețată, asortată cu cireșe însiropate și o jumătate de pară tăiată în formă de floare, bine încălzită în tigaie a curățat orice urmă de picant. A fost un fel de ambrozie. 

Nota de plată a fost izbăvirea. Nu mai puteam sta acolo nici măcar o secundă. M-aș fi aruncat pe meniu și cu riscul de a exploda aș fi luat-o de la capăt. N-am prea lăudat eu crâșmele, cramele și cârciumile din Sibiu, dar Sibiul Vechi, tulai, ce poezie de restaurant. De numa-numa.

 

Advizorul de Tripuri