Radu Vancu: De la Cercul Literar incoace n-a mai fost asa efervescenta literara in Sibiu

La mijlocul acestei luni a primit premiul ”Tânărul poet al anului 2012”. Cel mai recent volum al lui, ”Frânghia înflorită”, s-a vândut complet, în toată țara. Scrie despre familia lui și este fericit. Radu Vancu.

Reporter: O să încep cu premiul ”Tânărul poet al anului 2012”, pe care l-ai primit recent pentru volumul ”Frânghia înflorită”. Cât de mult consideri că te ajută în proiectele tale viitoare? Te face mai ”atractiv” pentru o editură sau alta, spre exemplu?

Radu Vancu: Vorbind aproape serios, ajutorul cel mai consistent pe care mi-l dă premiul ăsta e că-mi plăteşte două rate lunare pentru mansardă (le voi termina de plătit în 2032, înţelegi deci de ce aştept cât mai multe premii cu putinţă). Cât despre edituri, ele nu mai prea sunt o problemă pentru poetul de azi; au apărut în ultimii ani vreo patru-cinci edituri interesate de poezie, foarte atente la ce se întâmplă şi cu bun fler în alegerea autorilor pe care să parieze. Cam toate premiile importante de poezie din România au fost luate în anii trecuţi de editurile astea – printre care şi Max Blecher, editura la care a apărut "Frânghia înflorită".

Rep.: Cum trăiește un tânăr scriitor de succes? Eşti fericit? Cum decurge o zi obișnuită pentru tine?

R. V.: Dac-aş spune că-s fericit, aş mânia zeii – dar haide să-i mâniem, la urma urmei: da, sunt fericit. Ştiu, mitul poetului sărac şi nefericit e încă puternic şi de asta e vinovată şcoala în primul rând – care le vorbeşte elevilor despre un Eminescu trăitor în mizerie şi depresiv, aproape "borderline", uitând că poetul acesta extraordinar fusese director de bibliotecă, inspector şcolar, redactor-şef de ziar şi mai ales fusese un tip prietenos şi vesel (când nu-l apucau crizele depresive, ca pe noi toţi). Cât despre ziua mea obişnuită, se învârte în jurul familiei – evenimentele ei principale fiind dusul lui Sebastian la grădiniţă şi revenirea lui acasă. Între aceste două borne se desfăşoară cam tot scrisul meu şi tot din ele se alimentează. Am mai spus-o, sunt un poet domestic, am scris o carte despre soţia mea, una despre fiul meu, vreo trei despre sinuciderea tatei. Şi una despre alcool, care o vreme a fost şi el un membru important al familiei (până în 13 aprilie 2009, când m-a părăsit definitiv). 

Rep.: Crezi că există în Sibiu o generaţie nouă de tineri scriitori? Va cunoașteți între voi, ieșiți la bere, dezbateți?

R. V.: Da, chiar acum se naşte o generaţie de scriitori la Sibiu în care cred foarte mult – vorbesc de tinerii din Zona nouă, cenaclul pe care-l moderez săptămânal din mai 2010. Tinerii scriitori de acolo sunt deja cunoscuţi în ţară, invitaţi la festivalurile importante, publicaţi în revistele relevante. Uite, Anatol Grosu, primul dintre ei debutat în volum (tot la Max Blecher), tocmai a luat în 15 ianuarie cel mai important premiu pentru debut din România – premiul Mihai Eminescu de la Botoşani, dat de un juriu condus de Nicolae Manolescu. Zoniştii, cum îşi spun ei, au şi o revistă, tot Zona nouă se cheamă, finanţată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, un trimestrial bine primit de lumea literară naţională. Pe lângă zonişti, mai sunt în Sibiu câţiva scriitori tineri exemplari, al căror prieten sunt mândru să fiu – Rita Chirian, Veronica D. Niculescu, Andrei Terian, Dragoş Varga, toţi foarte apreciaţi (cu presă excelentă, premii naţionale etc.). Nu vreau să spun vorbe mari, dar de la Cercul Literar încoace n-a mai fost aşa efervescenţă literară în Sibiu. 

Rep.: Acum câțiva ani, președintele filialei sibiene a USR spunea într-un interviu acordat ziarului nostru că, din cauza interesului general tot mai scăzut pentru literatură, poeţii au ajuns să se citească intre ei. Tu cum vezi ideea asta? Câți sibieni crezi că au citit ”Frânghia înflorita”?

R. V.: Nu ştiu câţi sibieni au citit "Frânghia înflorită", cert e că tirajul ei în ţară e epuizat şi nici la librăriile online nu se mai găseşte – am încercat eu însumi să-mi cumpăr un exemplar, mi s-a răspuns că nu mai există nici măcar în depozitele din Bucureşti. Va urma, probabil, un al doilea tiraj – aşadar poezie se citeşte şi nu doar de poeţi. Acum câţiva ani, în 2009, după ce publicasem cartea care m-a vindecat de alcoolismul incipient, "Monstrul fericit", am primit un telefon de la un pub din Cluj – iniţiau un festival de poezie pe teme etilice şi voiau să-l denumească Drosophila mystica, după numele unui poem al meu din carte (festivalul se ţine şi acum şi e un succes – numele i-a purtat noroc, aşadar). Ceea ce arată că poezia nu se citeşte numai între poeţi, ci ajunge şi în pub-uri şi pe stradă, peste tot unde trebuie să ajungă şi să-şi facă treaba. Mă rog, dacă e scrisă cum trebuie, altfel nici măcar poeţii n-o citesc. De altfel, nici nu trebuie să fie citită la nivel de masă, poezia e pentru imensa minoritate, cu vorba unui minunat poet spaniol.

Rep.: De ce în viaţa publică sibiană nu există niciun om de cultură emblematic, un intelectual model pentru noile generaţii? Tu ce modele ai?

R. V.: Aş zice că din ghinion. Mircea Ivănescu a fost, până la sfârşitul anilor ’90, modelul ideal pentru orice tânăr poet; apoi, recluziunea lui voluntară din anii 2000, subsecventă morţii Doamnei Stela, a lăsat un mare gol – dispăruse Modelul însuşi. Eu, spre marele meu noroc, am fost admis în apropierea lui şi l-am vizitat aproape zilnic, până prin 2004-2005 – iar Mircea Ivănescu a rămas, până azi, idealul meu poetic şi uman. Un poet emblematic ar fi putut fi Iustin Panţa – ghinionul acela blestemat despre care vorbeam a făcut să moară în 2001, la 36 de ani, într-un accident de maşină. Sunt însă sigur că ghinionul se va rupe odată cu generaţia asta tânără – dintre promisiunile strălucitoare de acum (câteva dintre ele deja certitudini), cu siguranţă se vor alege unul sau mai multe modele pentru generaţiile ulterioare. Sunt deja prea mulţi pentru ca ghinionul să-i mai poată risipi.

Rep.: Ce cărți citești în prezent? Ne poți face câteva recomandări?

R. V.: Acum recitesc jurnalele lui Kierkegaard şi mă miră ce stupidităţi putea să-i spună despre comunism hiperinteligentul filosof regelui Danemarcei, Christian VIII – era anul 1849, la un an după ce revoluţiile zguduiseră Europa şi la un an după publicarea Manifestului Partidului Comunist la Londra (se înţelege de ce regele era îngrijorat în legătură cu comunismul emergent). Dacă-mi ceri recomandări, aş spune că un "must" ar fi încântătorul roman al Simonei Sora, "Hotel Universal", după mine cel mai bun roman românesc de anul trecut. Sau cartea de minunate proze scurte a Veronicăi Niculescu, "Roşu, roşu, catifea", care l-a dat gata şi pe Dan C. Mihăilescu. Or, pentru cititorii de proză străină, cele două romane eclatante traduse tot de Vera Niculescu din Don DeLillo, aproape sigur viitor premiat Nobel – "Cosmopolis" şi "Punctul Omega". Sau "Asperger", cartea de poezie pură şi dură a Ritei Chirian. Sunt toate probe mai mult decât convingătoare că literatura română contemporană (y compris traducerile) o duce excelent.

Credit foto: Ivan Hristov

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Stefan Dobre

Administrație
Telefon:
0724 605 815