Bufnita ascunsa in pestera

Din păcate, primul contact nu este prea luminos. La propriu, ai impresia că intri într-o peșteră, totul este foarte întunecat, pereții sunt gri-maronii, lumina este slabă. La Bufnița înăuntru arată ca la un bătrân de 91 de ani acasă. Nu m-am descurajat și am căutat o masă, ceea ce a fost foarte simplu având în vedere că eram eu și încă vreo doi oameni într-un local cu cel puțin 50 de mese. Au început, încet, încet, să iasă la iveală și părțile bune. În primul rând, servirea: ireproșabilă! M-am simțit că ca și cum aș fi avut un valet personal, tot timpul atent, lângă mine, să-mi lipsească nimic. La final aproape că mi-a părut rău că nu i-am lăsat băiatului un bacșiș mai mare de trei lei. 

De mâncat, am cerut o supă cremă de roșii ca să aflu că nu au la bucătărie, iar la recomandarea prietenului meu – chelnerul, am luat o ciorbă de burtă. Care a venit în trei minute într-un recipient ce aducea mai degrabă a bol de salată decât castron, atât de mare a fost. La gust, bunicică, nu extraordinară. La felul doi m-am lăsat pe mâna bucătarului și am cerut chiar ”specialitatea bucătarului”, niște șnițele de porc înecate în două tipuri de sosuri, cu piure și conopidă acoperită cu pesmet și prăjită în baie de ulei. În loc de o farfurie de mâncare am primit un platou din care se puteau sătura lejer două persoane. Nu sunt genul care se scoală de la masă până nu simte că nu mai poate, dar tot n-am putut termina. Clar n-am mai fost loc și de desert, că am mai și stropit totul cu o bere.

Totul a costat puțin peste 40 de lei. Nici prea scump - la cât am mâncat, dar nici prea ieftin - că doar n-am mâncat ceva deosebit. Din păcate, a doua oară n-o să mai trec pe acolo. Pur și simplu e trist, întunecat, n-are niciun farmec iar mâncarea e obișnuită.

 

de Șerbet Puiu