Johannis ii raspune acid ministrului Nita: La alt nivel mi-am imaginat duelul cu Brasovul!

Acu i-o raspuns acid, data viitoare o sa-i raspunda bazic.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptăm ca surghiunul nostru pe pamânt să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne: răscumparaţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia deandăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului... Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot - De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot; Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale; Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Codrii de Aramă alcătuiesc o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip forestier), situată în județul Neamț, pe teritoriul administrativ al comunei Agapia.

Suntem convinși că oricine are cel puțin o carte în propria bibliotecă. NU MAI CITITI CAI VERZI PE PERETI!!

bv herr iohanis...imi place ca luati atitudine ..aparati onoarea sibiului

Cu siguranta, domnul primar Iohannis va lua intotdeauna atitudine si va sustine orasul Sibiu.

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! Poveşti de Ion Creangă - Povestea porcului În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului: - Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută! - Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu? - Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte? - Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune. - Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da\' şarpe, da\', în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru. Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ şi face cum i-a zis baba... Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc. Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă. - Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta. Şi cum ajunge-acasă, zice: - Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică! Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul! - Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi... Ba poate... şi mai nevinovat, sărmanul! Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă. Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai cumpere câte ceva. - Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul! - Bine, măi babă. Dar în gândul său: \"Da\' mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, da\' nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi... Când m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua câmpii!\" În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna: - Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg? - Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata. - Şi asta-i veste rea, moşnege?, D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi ţie carnea pe tine. - Da\' de ce, moşnege? Vai de mine! - D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare! - Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii... la atâtea iznoave. - Bune-s şi acestea, măi babă; da\' bună ar fi şi aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume! Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus şi, uitându-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din când în când. Şi cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: \"Tată şi mamă! eu îl fac\". Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzând pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat: - Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul. Moşneagul atunci zise îngăimat: - D\'apoi ai să-l poţi face, dragul tatei? - Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise: - Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin! - Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu. Atunci moşneagul, nemaiavând ce zice, îşi piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneţilor în mână, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie şi, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă: - Da\' ce vrei, moşule! - Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe moşneag, îl întreabă: - Ce voieşti de la mine, moşule? - Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul. - Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decât dânsul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap. Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul şi zice: - Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul! Baba, atunci, începe a se boci şi a zice: - Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum... parcă văd c-am să rămân fără dânsul! Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Iar moşneagul, de cuvânt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ia toiagul în mână, iese din casă şi zice: - Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta. Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe, apoi se ia după moşneag şi, cât cole, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de râs. - Da\' ce-i acesta, moşule? zise unul din ei. - D\'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului. - Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ţi-ai urât zilele! - Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva. - D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii. - D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul. Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strâng şi ei din umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă până la pământ şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă. Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise: - Da\' bine, moşnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc? - Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte. - Şi el are să-mi facă podul? - D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta! - Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă până mâine dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul unde-ţi stau tălpile. Înţelesu-m-ai? - Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla,, să nu bănuiţi, puternice împărate!, după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă. Şi zicând aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită. Şi, către seară, ajungând moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra şi a zice: - Vai de mine, moşnege! da\' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc? - Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că până mâine dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă! Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica! Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: \"Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie\". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând: - Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: - Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa! - Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. Şi cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi când dormea bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au început a pârâi şi pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars şi apoi în scrum; şi a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi când a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând: - Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis: - Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie. Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină. Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor. În sfârşit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărându-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzând o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând: - Cine-i acolo? - Eu sunt, un drumeţ rătăcit. - De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme! - Om bun, măicuţă! Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru. - Da\' ce vânt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pământean. Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis: - Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămâie şi nu ştiu în care parte a lumii se află! - Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu. - De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. - Vezi? Tot de noroc să se plângă omul! Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăţia ei; şi, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: \"Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie\". Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri. Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis: - Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, şi oricât ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă. Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede venind, cât ce putea; şi, şovâlc, şovâlc, şovâlc! se înfăţişază înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta: - Tu, ciocârlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămâie? - Da\' cum să nu ştiu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul. - Dacă-i aşa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine. Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie: - Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deşi este foarte cu anevoie de mers până acolo. Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească. Şi, în sfârşit, după atâta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, şi el şi-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva! - Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atât amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici? Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. - Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul. Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri şi sfânta Duminică. Apoi, luându-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre fântâna ce-i arătase el. Şi cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, şi apoi se pune jos să se odihnească. Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcând singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa şi-i dă de veste! Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului. Talpaiadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, cum vine, o întreabă: - Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vânzare, şi cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi? - Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. - De ce nu? Dă furca încoace şi rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare. Atunci drumeaţa dă furca şi rămâne. Ştirba-baba-cloanţa, ştiind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vânătoare şi s-a pus în aşternut, hârca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, zicându-i încetişor: - Şezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau. Hârca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat. Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lângă patul soţului ei şi a început a plânge cu amar şi a zice: - Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să nasc pruncul tău! Şi, sărmana, s-a chinuit aşa până despre ziuă, dar înzadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fântână şi a scos acum vârtelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi această mare minune, fuga la stăpână-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dânsa prin slujnică, pune mâna şi pe vârtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă. Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa şi-i spune. - Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dânşii! Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: \"După ce umblă ea nu se mănâncă\". Şi cum vine străina, hoanghina pune mâna şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug. Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat şi când i s-a adus laptele, a zis în gândul său: - Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus. După ce hârca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale, a adus iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rânduială ca şi în nopţile trecute; şi lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzând iarăşi în genunchi lângă patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăşi cuvintele aceste: - Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină! Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut. Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul. Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

bv johhi...te ai bagt in hora acum dai bataie...ce vrei de la un pdl-ist din iasov?numai cultura nu..orice altceva..mitocanie si hotzie

Nu am inteles cine este porcu\' ???

Un negustor dupa ce a umblat prin mai multe sate si orase vrand sa cumpere grau, papusoi si altele, intr-o zi ajunse la un pod si cand era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pacala. Negustorul, dorind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dansul si-l intreba: — De unde esti, mai crestine? — Ia din sat de la noi, raspunse Pacala. — Din care sat de la voi? — Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratand negustorului cu mana spre un deal. — Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu. — Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin. — Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum ii spune? — Doamne! da\' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa intr-o caldarusa cu apa, cum ii scrie lui in carti. Negustorul, privindu-l lung, zise in sine: Ma!... aista-i chiar Pacala, ca tare ma pacaleste. — Dar cum te striga pe tine? — Iaca!... ce ma intreaba. Ma striga ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici! Negustorul incepu a-si face cruce ca de naiba si iar il intreba: — Dar cu chemarea impreuna cum te mai striga? — Iaca asa: vino! bre! ma! raspunse Pacala. Negustorul incepu atunci a rade si zise: ce prost! Apoi il mai intreba: — Dar ce bucate se fac acolo la voi? — Mai mult terciu cu mamaliga mancam, zise Pacala. — Intelege-ma, prostule! Nu te intreb de bucate ferte. — D-apoi de care bucate ma-ntrebi? — Te-ntreb daca s-au facut la voi grau, orz si altele. — Da, s-au facut pana la brau, raspunse Pacala. — Nu te-ntreb de inaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as vrea sa stiu de ce fel este la voi grauntele orzului. — Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pacala. Grauntele orzului este lungaret, imbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa in varf. — Bine, stiu de astea; dar spune-mi in ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu. — De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da graul ori orzul, si altul ii da bani: galbeni, napoleoni ori altceva. — Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da? — Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori un sac si pui in ea orz sau grau pan-o umpli cu varf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni in sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci. — Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti! — Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pacala. — Cu ce pret se vinde la kila ori banita; cati lei? — Asa cum te-nvoiesti; si cati lei dai atata orz iei. Negustorul, suparat, il mai intreba: — Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat? — U! hu!... este badea Musat, badea Stan, badea Neagu, badea Voicu, badea Florea, badea Soare, badea Bran, badea Coman si altii. — Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decat toti la voi in sat? — Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai inalt decat toti, e atat de lung incat mai n-ajungi cu mana la umarul sau. — Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa. — Dar cum? zise Pacala. - Eu iti zic, de cine ascultati voi, aici in satul vostru? — Ha! auzi vorba! Il ascultam pe lautarul mos Bran; cand incepe sa cante, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el. — Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb. — Ei, cum? — Eu te-ntreb de cine aveti frica aici in sat mai mult. — Valeu, maica! Pai ascultam de boul lui mos popa, mare frica mai avem. Cand vine seara de la pascut, fugim de el care incotro apucam; ca atat e de infricosat, de gandesti ca e turbat; cand incepe sa mugeasca, sperie chiar si copiii din sat. — Ma!... ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Spaima-padurei? — Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, cand ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumneata: cu cap, cu ochi, gura, nas, maini si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti. — Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari in sat la voi? — Avem. — Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc. Morala: Prostia din nascare, leac in lume nu mai are; ea este o boala uricioasa ce nu se vindeca in scoale, dar tot asa nici in spitale.

Se povesteşte din bătrâni că, pe vremea lui Irod Împărat, împăratul iudeilor, voind împăratul să se facă liste cu toţi tinerii buni de luat la oaste, a dat ordin ca fiece tânăr să se ducă în satul natal şi acolo să se înscrie pe listă. Aşa a trebuit să facă şi Iosif, logodnicul Mariei, şi de aceea s-au dus ei amândoi la Vifleem, oraşul de unde se trăgea tânărul. Se spune că acolo trăia un păstor bătrân, tare bătrân, care nu era credincios, cu numele de Crăciun, care avea foarte multe oi şi trecea ca om de vază printre semenii săi din acel oraş. Întâmplarea a făcut ca Mântuitorul Lumii, Domnul nostru Isus Hristos, să se nască chiar în staulul de vite al acestui pastor bătrân necredincios. În seara de 24 spre 25 decembrie, adunându-se în Vifleem mult norod călător şi, nemaifiind loc de dormit pe nicăieri, căci toate gazdele erau acum înţesate de lume călătoare, sfânta Maria cu logodnicul ei Iosif au fost nevoiţi sa poposească la marginea oraşului, la casele bătrânului Crăciun. Simţind că îi vine sa nască, femeia lui Crăciun, baba Iova, o goni pe Maica Domnului din casă, spunându-i că bărbatul ei, Crăciun, e un om rău la inimă, că nu suferă în casa lui oameni străini şi, când va veni cu oile de la păşune, are să fie foc şi pară, chin şi vai de dânşii.Ce sa facă sfânta Fecioară? Ceasul naşterii Mântuitorului Lumii era aproape. În culmea durerilor, ea se furişă într-o iesle de boi din staulul păstorului. Seara târziu, pe la o vreme de noapte, Crăciun, doinind din fluier, îşi îndruma alene turma sătulă doldora, spre locuinţa sa. Ajuns acasă, dădu porunca babei Iova să-i pregătească bucate multe pentru a doua zi, căci era zi de sărbătoare, Ziua cărnurilor. În acea zi, va chema la masă, să se ospăteze cu el multa lume, după obicei păgân. Îi mai porunci femeii să-i dea de mâncare, că era mort de foame si să-i fiarbă apa să se spele pe cap, pentru că a doua zi era sărbătoare mare. Baba Iova îi făcu pe plac, căci vai de cojocul ei ar fi fost dacă nu ar fi ascultat de moşul ei. Trecuse de miezul nopţii. Era al doilea cântat al cocoşilor, când Moş Crăciun, trezindu-se din somn, sculă pe baba Iova să-i pună la foc bucatele pregătite pentru a doua zi. Săraca babă se sculă ca arsă şi fugi în ogradă să adune lemne de foc. Nici n-apucă să aprindă focul, când o lumină puternică din coşarul boilor o lumină de parcă toata ograda era în flăcări, o făcu să alerge, să ţipe, să se vaite; striga pe Moş Crăciun, că în staulul lor e prăpădul focului! Baba Iova fugi în staul şi în loc de foc ce să vadă? Văzu pe Maria lui Iosif, pe Sfânta Fecioară, că născuse în ieslea boilor pe Mântuitorul Isus. În iesle se născuse Împăratul Luminii şi staulul lui Moş Crăciun se preschimbase în palat dumnezeiesc. La această privelişte, baba Iova căzu încremenită şi strigă: -Maică preasfântă, Fecioară slăvită, miluieşte-mă! Maica Domnului, cu vorbe blajine, o rugă să se apropie de pruncul sfânt şi, după obicei, să taie buricul pruncului. Era de altfel şi moaşă baba Iova şi, ca toate moaşele de la ţară, purta o custurice, un fel de briceag ruginit la brâu. Ajunsă in ieslea pruncului, într-un suflet îi reteză buricul şi, veselă, se duse în casă să-i spună lui Moş Crăciun despre minunea întâmplată. Moş Crăciun nu numai că nu crezu, dar în furia lui, a trântit-o pe baba Iova la pământ, a luat o bardă şi i-a tăiat mâinile ei chiar pe pragul casei! Cu mâinile tăiate, săraca babă alergă ţipând în ieslea sfântului prunc şi se rugă s-o mântuiască. - Apropie-ţi, moaşă Iovo, braţele tale de scutecele preasfinţite ! Nici nu apucă să atingă bine legăturile leagănului şi ce să vezi? Minune, de trei ori minune! Babei Iova mâinile sângerânde i se lipiră la loc şi din palmele ei ieşeau raze mai strălucitoare decât razele de soare. Iute ca fulgerul, baba Iova alergă în casă la Crăciun şi îi spuse: -Iată, Crăciune, că în locul păcătoaselor mele mâini, pe care tu mi le-ai tăiat, fiul Mariei, Împăratul Cerului, mi-a dat altele şi mult mai frumoase, mai albe ca zăpada, si mai luminoase decât soarele! Bătrânul Crăciun, înspăimântat de grozăvia pe care o făcuse, căzu cu faţa la pământ, plângând ca un copil.Într-un târziu, el s-a redeşteptat ca dintr-un somn adânc. Se sculă şi cu paşi repezi, mânat ca de o mână sfântă, s-a apropiat de ieslea Mântuitorului. Nu mai era Crăciun de odinioară, cu căutătura-i fioroasă, cu faţa posomorâtă, cu inima împietrită, ci un unchiaş bătrân, cu barba alba ca zăpada, cu fruntea senină, blând la suflet ca un mieluşel şi plin de bunătate. Smerit, el căzu în genunchi la picioarele lui Isus şi cu ochii scăldaţi în lacrimi îi ceru iertare. Din ziua aceea, s-a hotărât să-şi doneze toată averea copiilor sărmani, lucru pe care îl face în fiecare an cu ocazia Sărbătorii Crăciunului. Spiriduşii lui Moş Crăciun Se spune că spiriduşii lui Moş Crăciun sunt descendenţii piticilor din Scandinavia. Aceşti pitici apărau casa de spiritele malefice şi erau buni şi amabili cu toată lumea. Cei care se purtau urât cu ei erau însă pedepsişi şi chiar mâncaţi. Astfel, spiriduşii erau atât iubiţi, cât şi urâţi de oameni. În secolul XIX, scriitorii din Scandinavia au transformat imaginea piticilor în spiriduşi. Spiriduşii erau nişte spirite poznaşe, dar bune la suflet. Spiriduşii au fost descrişi ca prietenii adevaraţi şi ajutoarele de încredere ale lui Moş Crăciun. Artişti plastici precum Hansen şi Nystrom au pictat spiriduşii moşului în forma cunoscută în zilele noastre. Spiriduşii sunt copiii lui Gryla şi ai lui Leppaludi şi sunt foarte isteţi. Aceştia îl ajută pe Moş Crăciun la creearea jucăriilor şi la organizarea scrisorilor. Iată şi numele şi sarcinile pe care cei şase spiriduşi ai moşului trebuie să le îndeplinească: - Alabaster Snowball: este administratorul listei copiilor cuminţi şi obraznici; - Bushy Evergreen: este inventatorul maşinăriei de făcut jucării; - Pepper Minstix: este păstrătorul secretului reşedintei moşului;- Shinny Upatree: este cel mai vechi prieten al lui Moş Crăciun şi cofondatorul satului din Laponia; - Sugarplum Mary: este şefa dulciurilor şi prăjiturilor şi o ajută pe Crăciuniţa în bucătărie; - Wunorse Openslae: este designerul saniei lui Moş Crăciun şi are grijă şi de reni. În Islanda, spiriduşii lui moş Crăciun mai sunt cunoscuţi şi sub următoarele nume: Askasleikir, Bjugnakraekir, Faldafeykir, Gattathefur, Giljagaur, Gluggagaegir, Ketkrokur, Kertasnikir, Pottasleikir, Skyrjarmur, Stekkjarstaur, Stufur si Thvorusleikir. Renii lui Moş Crăciun Renii lui Moş Crăciun sunt singurii reni care pot să zboare. Acest fapt se datorează faptului ca sunt daţi cu praf magic, preparat după o formulă secretă folosită de către spiriduşii lui Moş Crăciun, acest praf având puterea magică de a face renii să poată zbura in jurul lumii. Renii, în noaptea de Crăciun, înainte de a pleca spre casele noastre, trec prin camera magică a spiriduşilor, unde sunt stropiţi cu praful magic, şi astfel ei capătă puteri deosebite şi pot zbura neobosiţi în jurul lumii cu viteză foarte mare, astfel încât in Noaptea de Crăciun să poată străbate tot globul de la un cap la altul. În plus, praful magic conferă renilor şi puteri neobişnuite, căci sunt capabili să tragă după ei sania atât de încărcată cu cadourile mult aşteptate de către noi. Sania lui Moş Crăciun este trasă de 9 reni, cuplaţi doi câte doi şi conduşi de celebrul ren Rudolph, cel al cărui nas roşu luminează ca un far in întuneric. El este conducătorul celorlalţi 8 reni ale căror nume sunt: Dasher, Dancer, Donner, Vixen, Comet, Cupid, Prancer, Blitzen. Denumirea lui Moş Crăciun în alte ţări: Afganistan: Baba Chaghaloo Africa de Sud: Vader Kersfees Albania: Babadimri’ Armenia: Gaghant Baba Austria: Christkindl Brazilia: Papai Noel Bulgaria: Diado Coleda Canada: Santa ClausChile: Viejo Pascuero China: Shengdan Laoren Croatia: Bozicnjak Danemarca: Julemand Egipt: Papa Noël Estonia: Jouluvana Finlanda: Joulupukki Franta: Père Noël Germania: Weihnachtsmann Grecia: Aghios Vassilis (pune darurile sub brad în noaptea de 31 decembrie) Hawaii: Kanakaloka Hong Kong: Sing dan lo ian Iran: Baba Noel Irlanda: Daidí na Nollaig Italia: Babbo Natale Japonia: Hoteiosho Letonia: Ziemmassve’tku veci’tis Lituania: Kaledu Senelis Malta: San Niklaw Marea Britanie: Father Christmas Maroc: Black Peter Norvegia: Julenissen Olanda: De Kerstman Polonia: Swiety Mikolaj Portugalia: Pai Natal Rusia: Ded Moroz Serbia: Deda Mraz Slovenia: Bozicek Spania: Papá Noel Statele Unite: Santa Claus (zboară pe cer într-o sanie trasă de opt reni), iar pe doamna Crăciun o cheama Jessica Mary Claus) Suedia: Jultomten Turcia: Noel Baba Ungaria: Mikulás Uruguay: Papá Noel

ra odată ca niciodată o vreme când pornografia abia mijea şi singura distracţie a oamenilor era să coacă mituri fondatoare pentru seminţiile lumii. Şi dacă veţi avea răbdare, dragii moşului, chiar acum vom şede toţi în cu.r pe-o laviţă, vom asculta o poveste frumoasă din acele vremuri şi-o vom tămâia cu luleaua cu haşiş. Trăia pe atunci un împărat bătrân şi înţelept care stăpânea peste cetatea Alexandriei şi peste jumătate din Teleorman. Chiar atât de mare era împărăţia lui! Şi acestui împărat i se spunea Împăratul Roşu, nu pentru că ar fi fost roşu ci pentru că pe tătâne-său îl chemase Vasile Roşu şi pe tătânele lu’ tătâne-său la fel dar nu Vasile ci Tănase. N-am fost niciodată la Alexandria să vă descriu de-a firu-n păr ce grozăvii se aflau înăuntru da’ cronicarii şi grămăticii de bună credinţă consemnează aproape în unanimitate că acolo era un palat cât casa de mare, cu pagode şi foişoare, poleit cu şapte feluri de aur din şapte republici prietene africane. Că acolo erau pruni cu pruna cât bostanul şi corcoduşi cu corcoduşa cât naramza, o!, şi cel puţin la fel de aurie. Întocmai ca înaintaşii cari domniseră înaintea lui, Împăratul Roşu se plimba toată ziua pe uliţele nisipoase într-o lectică de argint, preamărindu-i pe zei cât îl ţineau nasturii de la pieptar şi bojocii dinăuntru. I-auzi melopeea Măriei sale. O, Marcel, stăpân peste caprele dătătoare de lapte şi caşcavelă! O, Maricel, domn al prunei şi al corcoduşei! O, Maricica, neînfricată valchirie, mamă duioasă a oştenilor Împărăţiei! Fiţi preamăriţi şi preafericiţi! Căci aceia erau zeii în Teleorman şi acelea erau jurisdicţiile lor. În urma împăratului, eunuci daţi cu ulei cântau la oboi şi la vielă, paparude tinere azvârleau pamblici colorate, copii în puţa goală suflau cornete din petale de nufăr prin suflătoare de papură. Ce larmă! Ce veselie! Tare se mai iubeau ei, Împăratul Roşu şi cu poporul lui. Şi pe bună dreptate: nicicând nu mai pomenise poporul să fie în cetatea Alexandriei atâta belşug. Ei, dar să nu credeţi că Împăratul Roşu avea numai prieteni. Căci avea şi un ciopor de vrăjmaşi care stăteau la pândă să-i fure împărăţia, în frunte cu împăratul verde, pe care în vecii vecilor nu-l va binecuvânta vreun cronicar cu vreo literă mare. Pentru că împăratul verde era tare rău şi urâcios, de-aia. Şi avea o singură sprânceană. Şi să nu credeţi că Împăratul Roşu avea numai bucurii. Căci, deşi pul..a lui era vestită în lungul şi-n latul împărăţiei, nici una dintre frumoasele lui cadâne nu reuşise să-i dăruiască un moştenitor, ci numai fete (să tot fie vreo treizeci) şi, la un moment dat, un mânz cu stea în frunte pe care l-au botezat Jimmy-Jimmy, după o horă care tare îi însufleţea pe flăcăi la acea vreme.

După cum v-am povestit deunăzi, un mare necaz avea Împăratul Roşu. Oricât era pu.la lui de vrednică şi oricât o muncea, zeii nu se înduplecau să-i dea un fecior. Şi o ungea pe săraca pu.lă cu cel mai scump oloi de măsline din împărăţie! O badijona cu odicolon şi-i făcea vânt cu coadă de păun! O tămâia cu tămâie şi cu smirnă, aduse din dracu ştie ce ţări îndepărtate şi calde unde se cultivă dânsele, vegheate de gaviali cu ochii de smarald! Şi veneau zodierii să-i citească pu.lii în horoscop, vracii să-i prescrie tincturi, homeopatnicul, biorezonanţiul şi acupuncturniţa! Totul în van, şi tare se mai mâhnea împăratul când i se mai năştea o fiică şi fiica nu era nici măcar un pic mustăcioasă. Mulţi ani s-a străduit monarhul, simţind cum vremea îi fuge ireparabil, până când într-o bună zi a dat în patima băuturii. Bucuria din cetate n-a mai fost bucurie de atunci. Acordeoanele şi lăutele zăceau părăsite prin colţuri, ghirlandele şi zmeiele putrezeau în depozite, apăruseră şi câteva cazuri de ciumă şi antrax printre robi şi cu.rve. Ca turist, dacă voiai să te bucuri de pitorescul Alexandriei trebuia acum să mergi mai departe, poate la Videle sau la Roşiori. De câte ori salcâmii ţepoşi se legănau în vânt, adică tot timpul, împăratul şedea în c.ur, se îndopa cu icre de cegă şi dădea pe gât stacane întregi de trăscău. Ţuică de prună, de corcodea, de caisă, de cartof, de tescovină, de găinaţ. Îl durea în c.ur. Beat să se facă, praştie să se facă, să uite de grija care-i albise barba şi părul de pe piept. Avea dânsul o grădină plină ochi cu minunăţii care acum s-ar chema dieffenbachia, bougainvillea, araucaria; pe atunci norodul le striga co.aiele-popii, gâlcii-ursului, piz.da-ţigăncii, stâlpu-budei etc. şi toate erau nespus de frumoase dar împăratul beţiv le călca în picioare fără milă, se că.ca şi se pi.şa în ele. Apoi rupea cea mai aspră ferigă, se pi.şa şi pe ea, cădea în genunchi şi se biciuia cu ea pe spinare şi era tot un plâns şi un sughiţ, sărmanul! - Nu mai bea, părinte scump, necheza mai mereu mânzul Jimmy-Jimmy din ţarcul său, molfăind o legătură de leuştean. Nu mai bea că te îmbibi de tot şi-ai să mai faci tu fecior când mi-oi vedea eu gaura cu.rului. - Hîrc, ptiu. Cac pă tine dă ecvestru care mi te-au dat Maricel şi toţi zeii – hîc – la mişto, care eşti tu absurd şi nefiresc care eşbrglhmf… Cum pu.la mea să hîc şplmz… Cerul se întuneca a blasfemie. Mânzul dădea ochii peste cap şi molfăia mai departe iar împăratul se prăvălea într-un şanţ convenabil plasat. Deşi era în grădina palatului, şanţul era tot şanţ şi căderea în el era tare dizgraţioasă. Dar nu trebuie să fim răi. Gândiţi-vă şi voi. Împăratul Roşu era pus în situaţia să lase împărăţia Teleormanului – cît vezi cu ochii şi chiar mai mult decât atât – moştenire unui cal, care nici măcar cal nu era, ci mai degrabă căluţ. Ei, şi acu’ facem tranziţia la perfectul simplu, dragii moşului, fiindcă într-o zi la uşa din dos a palatului bătu o babă cocârjită, cu plete cărunte şi pline de ciulini. - Împărate, mânca-ţ-aş co.aiele, împrumută-mă şi pe mine cu două parale până-n sfânta vineri. Împăratul îi trânti uşa în nas cât ai zice peşte. - Asta-i nesimţire, murmură baba. Împăratul probabil o auzi, căci crăpă uşa cât să-i deie un şut zdravăn în c.ur şi să urle: - Nesimţire? Asta-i Alexandria! Du-te în piz.da mă-tii şi munceşte, fa, nu-mi umple mie scara cu putoarea ta! Scara era atât de lungă încât împăratul apucă să le zică pe toate cele de mai sus înainte ca bătrâna să se rostogolească până jos. Îi arătă mu.ie, apoi îşi aprinse o ţigară şi închise uşa de tot. A doua zi, mânzul Jimmy-Jimmy şi un taraf întreg de lăutari ţigani se agitau în salonul cel mare. - Ce pu.la mea se întâmplă aici? Plecaţi dracului din casa mea până nu pun câinii pe voi! se răsti împăratul mahmur. - Cum, părinte drag, nu sărbătorim? - … - N-a venit însăşi Sfânta Vineri la dumitale aseară să-ţi dea vestea cea bună? - … - Că zeii din ceruri au hotărît să-ţi dea un fecior? O, să nu-mi spui că şi atunci erai beat sau… Împăratul Roşu se făcu galben, apoi albastru. Dete poruncă să fie căutată baba în toată împărăţia, căscă gura după aer şi se prăbuşi într-un leşin frate cu moartea. Urmeaza episodul TREI

BINE D-LE JOHANNIS.TE SUSTINEM.SIBIU-CAPITALA REGIONALA

Vorba multa saracia omului! Imi place cand o ardeti cult :)) Defapt nu sunteti apti pentru a va sustine cu proprile cuvinte opinia :)) Bravo Dl. Johannis!! Nu coborati la nivelul lor!

SIBIUL SIGUR VA FI CAPITALA REGIONALA SI JOHANNIS GUVERNATOR FELICITARI DOMNUL JOHANNIS PENTRU ACESTE VORBE PENTRU SIBIU

Mai nita.Suferi de sindrom profesional.Fiind mereu sef peste Sibiu ti-au crescut coltii mai ceva ca fildesii de elefant.Mai du-te cu ei la taiat,polizat,uns si slefuit.

vorbeste ,dar cind tine masina in locuri interzise si pe trotuar ,sa ocoleasca pietoni hirbu de 100000 eu

ma distrez sa vad \'comentariile\" unor \"sibieni\" de prin regat, care se dau \"tradati\' de trecerea celui mai capabil si gospodar primar la pnl( cu litere mici) da intra-devar sibienii si ardelenii tin \"doliu\" ca isi vor vedea visul implinit , Sibiul devenind capitala regionala. acest lucru insemand implicit investitii, bani, posturi, prestigiu, spital regional,... da, ardelenii sunt foarte \"indurerati\" ca pentru prima oara de la Maniu incoace trimit la bucales un om cu coloana vertebrala care sa le reprezinte interesele si mai ales care sa lupte pentru o descentralizare reala si pentru eficienta economica...ha ha

râzi tu râzi, dar nu e râsul tău. trist este doar faptul sa primarul (tot cu litere mici) este de fapt papușa gonflabilă a politicii de dâmbovița. ăia o umflă , o folosesc pentru ....(cenzurat) si apoi o arunca.

Felicitari Domnule JOHANNIS singur inpotriva tuturor inclusiv de circotasi de servici frustati ca de catunele de unde provin nu intra in discutie si felicitari Domnilor HUREZEANU si DORIN SUCIU ADEVARATI SIBIENI se vede de la o posta cultura si inpartialitatea buni cunoscatori a adevaratei istori echidistanti si nepartinitori si slugarnici ce din pacate avem printre noi adevarati SIBIENI NOI TREBUIE S-A FIM CAPITALA DE DREPT TOTI CARE SUNT INPOTRIVA SUNT CONVINS CA NU SUNT SIBIENI au venit ia pris ploaia s-au facut ca stau s-a nui ploua si au uitat s-a mai plece ba mai mult si -au adus si toate neamurile au plecat sasi neau lasat o economie si un tezaur de valoare mondiala si neam procopsit cu acesti migratori si se vede dezastru de sus pina jos mergeti la autogara dacosu va asteapta

Ba, esti analfabet rau de tot, ai scris ingrozitor in limba romana! Ce esti: bozgor, sasalau sau doar imbecil indigen? Le faci mari deservicii astora de-i pupi la gaoz. Cine-i Dorin Suciu si ce amestec are in ciorba asta a ta?

Sibiul trebuie sa devina capitala regionala, pentru a a echilibra balanta cu Brasovul. Daca Brasovul devine capitala regionala, se va dezvolta si mai mult, in detrimentul Sibiului care va stagna sau va involua. Nu se poate sa se ajunga la astfel de diferente, totul trebuie echilibrat.

Guvernatorul regiunii va fi domnul Aristotel \"Onasis\" Cancescu!

Ar fi culmea imbecilitatii ca singurul oras din Ardeal in care a functionat o dieta ( parlament ) al romanilor sa fie condus de IASOVENI!!!

As dori sa-l intreb pe domnul Nita pentru ce o persoana care a fost sustinuta de o majoritate parlamentara sa devina prim ministru, nu ar putea deveni guvernator al regiuni centru? Rezultatele muncii sale il recomanda, decenta, eleganta cu care isi face campanie electorala. A stiut cum sa faca Sibiul orasul care este astazi, cunoscut, vizitat si apreciat de turisti din intreaga lume.

Premierul Victor Ponta le-a spus ministrilor prezenti miercuri la sedinta saptamanala a Guvernului ca ministrul de Interne, Radu Stroe, a plecat la Bruxelles pentru a participa la reuniunea Consiliului Justitie si Afaceri Interne (JAI), dar la maximum 10 minute de la aceasta afirmatie ministrul a intrat in sala si s-a asezat pe locul sau, relateaza Mediafax.

In mod normal un Guvernator ar trebui sa se gandeasca la toti cetatenii regiunii pe care o conduce....cum sa spun asa ca la copiii lui.... Oare ce face Klausi cu copiii...ghici ghicitoarea mea.....