Echilibristica (ne)constitutionala a principalelor autoritati ale statului

Turbulenţa juridică între parlament (Senat) şi guvern pe tema legii educaţiei ca şi pendularea neconvingătoare a Curţii Constituţionale în privinţa atât a legii cât şi a relaţiei dintre cele două autorităţi induc un sentiment de frustrare şi nesiguranţă asupra modului de funcţionare a democraţiei în Romania. Te întrebi la un moment dat, oare să nu existe soluţii legale la rezolvarea unor astfel de conflicte? N-aş putea spune că emolumentul nostru legislativ postdecembrist este infailibil, dimpotrivă, cred că este unul dintre cele mai slabe. Ne sufocăm sub maldărul de legi care mai de care mai sofisticate, imprecise şi contradictorii, parcă anume făcute spre a ridica obstacole în aplicarea lor. Dar nu mi-e ruşine nici cu anumiţi jurişti chemaţi să le aplice. Ne situăm în cel mai sensibil domeniu al alterării  conştiinţei şi răspunderii cetăţeneşti cu implicarea politicului. Din nefericire, cel mai înalt for al justiţiei române, Curtea Constituţională, este subminat de această realitate. Nimic nu mă împiedică să-mi fortific credinţa în sensul că forţe oculte, de sorginte oligarhică, fac tot ce le stă în putinţă pentru ca în ansamblu, dar cu deosebire în câmp legislativ-juridic, totul să se împotmolească.

Am mai notat în treacăt, într-un comentariu anterior, păcătoşenie rezultată din desemnarea judecătorilor Curţii Constituţionale pe criterii politice. Cum era de aşteptat, în atare condiţii, prestaţia lor, poziţia lor este inerent influenţată, subordonată politicului. În aşa măsură încât poţi paria cu şanse reale de câştig, că decizia lor va bate în funcţie de interesul celor ce i-au propus. În discuţia noastră intră însă deopotrivă şi guvernul şi parlamentul ca instituţii care, în câmp juridic nu-şi cunosc, nu-şi păzesc cum se cuvine drepturile şi, corelativ, îndatoririle.

Mă refer în primul rând la probleme de procedură parlamentar-constituţională. Guvernul a sesizat parlamentul cu adoptarea proiectului de lege al educaţiei. Camera deputaţilor s-a pronunţat aprobativ, trimiţându-l la Senat. Cum această cameră n-a angajat discuţia lui din mai până în septembrie, s-a apreciat de către guvern că este vorba de o tergiversare nepermisă dată fiind necesitatea finalizării în timp util a legii şi astfel şi-a retras iniţiativa pe această procedură, transpunând-o pe procedura de asumare a răspunderii. Nu s-a sesizat de nimeni, dar mai cu seamă de Senat, semnificaţia  acestui moment. În acea clipă Senatul trebuia să se întrebe dacă, odată intrat în dezbatere parlamentară, proiectul mai poate fi retras în condiţii constituţionale. Dimpotrivă, a marşat pe mai departe pe ambele proceduri, vădit contradictorii şi excluzându-se între ele. Aşa se face că pe când Comisia juridică a Senatului dezbătea proiectul, Birourile reunite ale celor două camere primeau sesizarea guvernului, stabileau termen pentru şedinţa de asumare, iar plenul parlamentului se întrunea pentru a primi asumarea. Abia după epuizarea acestei proceduri şi după ce opoziţia a iniţiat procedura moţiunii de cenzură, sesizează Curtea Constituţională pe două idei : conflictul constituţional ivit între guvern şi parlament şi neconstituţionalitatea legii. CCR le examinează, dă o decizie amalgamată care încurcă şi mai mult lucrurile, fiecare parte socotindu-se câştigătoare.

Cum cred că trebuia procedat : dacă a apreciat că retragerea proiectului odată intrat în dezbatere este constituţional - inadmisibilă, conducerea Senatului trebuia să stopeze orice procedură, să sesizeze CCR pentru că i s-a încălcat competenţa. La rândul său, CCR trebuia să se pronunţe numai asupra acestei probleme. Legea nu detaliază pe această temă, lăsând câmp de apreciere. Socot că proiectul putea fi retras în intervalul de la depunerea lui şi până la trimiterea lui spre dezbatere la comisie. De la acest moment încolo, parlamentul şi-a intrat în atribuţii şi ca atare, guvernul nu putea eluda competenţa lui. Condiţii în care retragerea putea fi declarată procedural-neconstituţională, iar calea asumării blocată. Nu mai puţin însă, CCR avea căderea să verifice şi dacă nu cumva, Senatul a abdicat prin voită tergiversare de la obligaţia sa, caz în care, având câmp liber de apreciere, să fi dispus în consecinţă. Astfel conflictul era rezolvat la momentul oportun, iar asumarea răspunderii apărea ne(sau)constituţională nu pe  argumentul urgenţei astfel cum motivează CCR. De fapt, CCR n-a tranşat conflictul de competenţe, lăsându-l în continuare pe seama celor două autorităţi, ceea ce a necesitat un nou recurs la serviciile CCR.

Cum s-a putut observa însă, CCR a adus în câmpul argumentării şi probleme ce ţin de constituţionalitatea legii, făcând trimitere la o decizie anterioară care a declarat neconstituţională asumarea răspunderii pe un alt proiect de lege a învăţământului precum şi referindu-se la ideea că în cazul acum dat, asumarea n-ar fi justificată, ca măsură excepţională, lipsind elementul urgenţei. Un astfel de amalgam a îndrituit în anume fel opoziţia şi conducerea Senatului să aprecieze decizia CCR a se fi pronunţat şi pe fond, asupra conţinutului în care proiectul a fost trimis la Senat. Ori, este elementar, CCR nu se poate pronunţa pe un proiect ci numai pe o lege adoptată în procedură parlamentară şi înainte de promulgarea acesteia. Ceea ce evident, nu era cazul în speţă. De altă parte, examinarea constituţionalităţii procedurale a unei legi se raportează şi la condiţiile, la circumstanţele reale în care se reclamă adoptarea ei ţinând seamă de interesele generale ale statului. În principiu, CCR nu poate bloca ab initio procedura asumării pe motivul lipsei urgenţei ci are căderea a se pronunţa doar în cadrul examinării constituţionalităţii pe fond.

Toate aceste neclarităţi izvorâte din neobservarea atentă a constituţiei şi legii au determinat ca acum CCR să se pronunţe a doua oară, faţă cu cererea preşedintelui Senatului de a obliga guvernul să-şi retragă asumarea răspunderii. Cerere pe care guvernul o consideră tardivă, câtă vreme parlamentul a dat curs asumării, a intrat în derularea ei, inclusiv prin primirea moţiunii de cenzură. Să poată fi interpretat acest demers ca o renunţare a Senatului şi cu aceasta a întregului parlament la procedura dezbaterii ? E posibil aşa ceva ? Aşteptăm cu interes răspunsul CCR, dorit a fi unul de înalt simţ al datoriei şi priceperii, raportat la interesele reale ale ţării, iar nu la interese politicianiste.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi