Iacobinismul intarziat al lui Mihail Neamtu

Tânăr şi neliniştit, impetuos şi grăbit să pună în aplicare planul său de salvare a României, inteligent şi posesor al unei bogate culturi umaniste, Mihail Neamţu a venit, în ultima zi de aprilie, la Sibiu, cu dorinţa de a prezenta (într-un loc unde „treburile sunt bine făcute”) mesajul politic al Partidului Noua Republică. În avântul său juvenil, Neamţu doreşte să aducă echilibrul în politica românească. Pentru asta şi-a găsit modelul în Partidul Conservator (monarhist, dar să trecem peste) care a existat în Vechiul Regat şi dispărut la sfârşitul primului război mondial. PNR, fondat de Mihail Neamţu, în 2011, doreşte, aşadar, primenirea societăţii româneşti, încurajând „cetăţenii liberi, demni şi virtuoşi” să ajungă în structurile statului. 

 

Chiar dacă planurile lui de înnoire a politicii par mai degrabă idealiste, conferinţa lui Mihail Neamţu, la Sibiu, a radiografiat cu realism starea actuală a societăţii noastre şi a evidenţiat cauzele, mai vechi sau mai noi, ale „sclaviei” trăită de majoritatea românilor. Pentru că sclav este, în accepţiunea liderului PNR, omul care renunţă al libertatea de mâine, pentru bucata de pâine de astăzi. Aici am ajuns, spune Neamţu, într-o ţară în care oamenii, în special tinerii, nu mai au speranţe pentru viitor. Cine e de vină? Liderii, de la bolşevicii care au adus comunismul cu tancurile sovietice, apoi cei care au condus teroarea, în anii ’50, până la cei din epoca Ceauşescu, dictatorul condamnat la moarte şi executat la ordinul liderilor FSN. Care FSN şi-a pus amprenta, vizibilă şi astăzi, asupra spectrului politic postcomunist. Importantă este acum ieşirea politicii româneşti din sfera acestei influenţe. Şi PNR, prin liderul şi oamenii lui, are determinarea necesară unui asemenea demers înnoitor al clasei politice…

 

Mesajul politic al lui Mihail Neamţu poartă o sămânţă de radicalism iacobin. Vremea lui, însă, ar fi fost în anii ’90, atunci când, din păcate, politicienii şi electoratul au pierdut şansa despărţirii reale a României de comunism. Întrebarea este: ar fi fost în stare, atunci, o Nouă Republică, aşa cum şi-o imaginează acum Mihail Neamţu, să realizeze ceea ce n-au reuşit partidele istorice, nici foştii deţinuţi politici şi nici o altă grupare anticomunistă? 

 

La întâlnirea din 30 aprilie, în sala de conferinţe a hotelului Continental Forum, mi-am amintit de Uniunea pentru Reconstrucţia României, apărută în 2000, la iniţiativa unor tineri antreprenori, dornici de schimbarea la faţă a societăţii noastre. După o existenţă meteorică, URR a dispărut discret. Poate tinerii antreprenori n-au avut suficientă determinare pentru a face politică românească. Poate mesajele lor („Nu ne mai trageţi spre stânga!”) n-au convins electoratul. Iar electoratul a preferat să „tragă” la aripa protectoare a lui Ion Iliescu! Dar până la URR mai fuseseră tentative de înnoire politică a României. Şi mă gândesc la Alianţa Civică şi Partidul Alianţei Civice, la CDR şi PL’93, şi PNL-AT – toate eşecuri politice nouăzeciste anti-FSN.  

 

Răspunzând la intervenţia unui participant, care i-a sugerat să nu se lupte de unul singur contra rămăşiţelor comuniste din politica românească, Mihail Neamţu, vizibil iritat, a replicat retoric: „Spuneţi-mi pe cine să urmez?” Evident, un tânăr iacobin, din anul XXIV al unei revoluţii neterminate, nu-şi poate găsi modele între prea mulţii noştri politicieni „uitaţi” la putere din ’89. Dar nici şansele de a convinge poporul nu pot fi pe măsura aşteptărilor lui. Cu pregătirea religioasă pe care o are, Mihail Neamţu ar trebui să ştie cât durează despărţirea unui popor de sclavia din care nu s-a eliberat chiar singur.