Pastele unui necredincios

Zilele libere de sărbători sunt date pentru toți, fără discriminare. Pentru cei care cred în Înviere, în Naștere, în Botez, dar și pentru cei care trec pe lângă aceste zile ca trenul prin Chitila. Bucuria vine pentru toți, nu neapărat pentru a sărbători miracolul credinței, ci pentru că patronul s-a milostivit și anul ăsta cu o primă. Sau cu o jumătate de miel, de ofrandă pentru stomac. Sau cu un cozonac cu mult pesmet, ca să se lungească dramul de nucă măcinată. Și vor trece și ”liberele” ăstea, așa cum au mai trecut și altele.

 

Iepurașul vine și pentru copilul de preot, dar și pentru cel care-l hulește pe omul Domnului, oriunde pe unde-l apucă. La fel e primit și Moș Crăciun. La fel se împodobește și pomul de iarnă, indiferent de câtă evlavie există prin porii casei. 

 

Se spune după Înviere ”Christos a înviat” ca și când ai zice ”a bătut Gazul?”, deși cu toții știm foarte bine că ăia nu mai bat pe nimeni. Ți se răspunde ”Adevărat a Înviat”. În traducere liberă, ”poate etapa viitoare”... 

 

Miracolul sărbătorii Paștelui strălucește fix o jumătate de oră, atât cât îți ia să pleci de la biserică, până acasă, să vezi după 12 noaptea, orașul plin de oameni, poate ”creștini”, cu lumânări aprinse. Parcă îți dă o senzație cu furnicături. Îți trece când îți amintești cum s-au înghesuit toți, ca șobolanii, în căutare de anafură. De parcă toți au uitat cum a înmulțit ăla cinci pâini și doi pești. Sau n-au știut niciodată.

 

Miracolul continuă a doua zi cu grătarul din curte, ori cu cozonacul din sufragerie. Se vor strânge mai mulți în jurul unei mese și vor zice bancuri. După care vor sparge ouă, într-un obicei al cărui rost s-a pierdut de câteva zeci de generații. Și nimeni nu-i mai caută sensul. E sărbătoare.

 

Ăsta e adevăratul simbol al sărbătorii. Clipa aia, cât îți ia să te uiți în jurul mesei și îi vezi pe toți bucuroși. Și în viață. Și asta n-are nicio legătură cu ce ai declarat la capitolul religie, când s-a făcut ultimul recensământ. 

 

A bătut Gazul?