Primul sef al Restaurarii de la Brukenthal: ”daca s-a spart o farfurie o repar ca sa nu imi ies din mana”

Ion Budileanu este cel care a condus primul Laboratorul de Restaurare - Conservare al Muzeului Național Brukenthal, pornind totul – după cum spune – de la zero. În cei 12 ani de activitate, prin mână i-au trecut o mulțime de piese de patrimoniu. Zilele trecute, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la înființarea Laboratorului, Ion Budileanu a primit o diplomă de excelență din partea managerului general Sabin Luca, împreună cu echipa de restauratori și succesorii săi la șefia laboratorului.

Reporter: Ați fost primul șef al laboratorului de restaurare. Cum a început totul?
Ion Budileanu: Ca întotdeauna începutul este foarte greu. Am ajuns șef de laborator când aveam 32 de ani. Nu știam ce înseamnă restaurarea. Am pornit de la zero cu laboratorul, asta înseamnă cadre, dotare și spații care nu existau. Laboratorul și-a început activitatea într-o încăpere care nu avea nici măcar scaune sau mese. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns șef de laborator a fost să trimit oamenii la specializări. Bazele laboratorului de restaurare au fost puse, în primul rând de oameni care îl alcătuiau. Prin urmare, trebuiau pregătiți oameni care nu lucraseră niciodată în acest domeniu. S-a mers pe ideea că fiecare avea să își aleagă pe ce suport să lucreze ca restaurator.
După pregătirea personalului, laboratorul a fost împărțit pe sectoare de activitate. S-a pornit cu investigațiile chimice, investigații științifice și după aceea s-a trecut pe sectorul de restaurare propriu-zis – carte, hârtie, piele, ceramică, sticlă și metale. Eu fiind șef de laborator a trebuit să rămân pe loc ca să mă lupt cu cine trebuia pentru obținerea spațiilor, a dotărilor și așa mai departe. Când mi-a venit rândul să mă duc la pregătire mi-au mai rămas doar specializările ceramică și piatră și am zis “bine, o fac și pe asta”. Am făcut  pregătire, dar nu ca ceilalți, doi-trei ani, ci doar trei săptămâni. După ce am luat atestatul m-am întors la vechea mea îndeletnicire de a organiza laboratorul. Dar, în timpul ăsta, nu am pus niciodată pe un loc secund restaurarea. A fost foarte greu, dar până la urmă, pentru mine a fost un hobby. A fost un miracol că am ajuns șef de laborator. Nu știam cu ce se mănâncă meseria, nimeni nu îți spunea nimic decât că trebuie să faci un anumit lucru și atât. Dar până la urmă am reușit.

Rep.: Sunteți la pensie. Mai faceți restaurări?
I.B.: Da, pentru mine. Restaurez tot ceea ce îmi pică în mână. Dacă s-a spart o farfurie o repar ca să nu îmi ies din mână, deși soția mea îmi spune să o arunc.

Rep.: În cei 12 ani cât ați fost șef de laborator, care au fost cele mai importante piese restaurate?
I.B.: Au fost niște lucrări foarte bine făcute și cu o documentare științifică foarte bună. De exemplu, am lucrat pentru muzeul Bran, muzeul Peleș și muzeul Cotroceni. Eram un laborator zonal care avea în jurisdicție încă șapte județe - Vâlcea, Brașov, Mureș, Hunedoara, Cluj, Alba și Sibiu. Activitatea era foarte grea, dar în același timp foarte interesantă. În restaurări nu te poți plictisi. Întotdeauna o piesă are problemele ei, pe care nu le găsești la alte piese decât tangențial. Un exemplu este piesa de la muzeul Bran, o pictură pe lemn, care a venit la noi ca piesă de secolul XVI, dacă nu mă înșel, și a plecat de secolul XIV. Prin investigații s-a descoperit că era o altă repictare pe dedesubt și atunci a fost devansată vechimea picturii respective. Am mai avut parte de o piesă care a fost descoperită în urmă unor săpături întâmplătoare. A fost un vas care a fost găurit cu târnăcopul și de care am fost anunțat abia după câteva zile. Datorită pierderii umidității, piesă s-a deformat și am avut nevoie de  două luni numai că să o aduc la formă inițială. În această meserie ai nevoie de foarte multă răbdare și migală.

Rep.: Care este cea mai grea parte a procesului de restaurare?
I.B.: Punerea diagnosticului, adică să stabilești exact ce trebuie făcut. În funcție de ce boală are, știi ce tehnologie și ce materiale trebuie folosite.  Există, dintr-un anumit punct de vedere, un paralelism între medicină și restaurare. Dacă conservarea înseamnă să tratezi ceva ca să nu se “îmbolnăvească”, în schimb restaurarea este chirurgie. Tu lucrezi efectiv pe piesă. Ai o mare responsabilitate deoarece obiectele nu pot fi restaurate oricum. Și mie, prima dată când am început restaurările, mi-a fost frică să lucrez. Treptat, cu răbdare, mi-am format mâna, ochiul și totul a fost mai ușor.

Rep.: Ce părere aveți de progresul laboratorului de restaurare și de noua generație?
I.B.:  Pe cei care lucrează acum în cadrul laboratorului nu îi cunosc. Pe Gheorghe Buleteanu îl cunosc puțin, ca și pe Dorin Barbu și pe Călin Bobic. Îl știu, în schimb, pe Vasile Godici care mi-a fost subaltern la un moment dat. Eu consider că sunt oameni serioși, care dispun de calitățile necesare pentru această meserie.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi