Pentru salvatori nu prea există diferențe între casă și sediu. Au familii în ambele locuri și, mai mult decât atât, iubesc la fel de mult să fie la lucru pe cât iubesc să fie acasă. Am avut ocazia să petrec 12 ore alături de una din echipele Serviciului de Ambulanță al Județului Sibiu, iar cuvintele „nobil” și „greu” s-au întrepătruns adesea. Sunt mândri că pot spune că sunt primii care ajung la fața locului, dar „e dificil să fii salvator în zilele noastre, atunci când vezi că omul te așteaptă să-i salvezi familia, dar nu știe că ar putea face și el ceva până ajungi tu”. În timpul „mort” dintre intervenții, rareori îi surprinzi stând singuri, în vreo cameră. De obicei se formează grupuri din loc în loc, între prieteni care își povestesc cele mai recente cazuri sau își amintesc de unele vechi. Se sfătuiesc pe probleme personale, dezbat subiecte actuale și mănâncă împreună. În momentul în care dispecerul transmite unei echipe un caz, poveștile rămân pe pauză, iar salvatorii intră în acțiune.
Tura începe la 8 dimineața. Colegii se salută pe rând, iar pe măsură ce mai ajunge cineva la sediu, intră în poveștile celorlalți. Își întreabă colegii care au fost de noapte cum le-a fost tura, își iau la revedere de la ei și încep să se pregătească pentru o nouă zi de muncă.
În primele minute petrecute în sediul Ambulanței Sibiu, întrucât urma să mă deplasez cu echipa la cazurile din acea zi, am trecut printr-un amplu instructaj în ceea ce privește dotările ambulanței, pentru că dacă „doamne ferește, ceva se întâmplă, trebuie să știi să poți ajuta, nu să încurci”. Totul sună de-a dreptul spectaculos și, probabil tocmai pentru că mi-au văzut ochii strălucind, m-au avertizat râzând: „să nu te aștepți să vezi toate astea la caz. E posibil să ajungem la primul tău caz și să fie de fapt ceva foarte simplu”.
Apoi am intrat în așteptare.
Atâta timp cât pe stație este liniște, cu toții își petrec timpul împreună. În grupuri mai mari sau mai mici, uneori doar doi câte doi, se pun în temă reciproc despre cele mai recente întâmplări personale sau profesionale.
Încă din primele minute am fost primită cu multe zâmbete și cu atât mai multe povești despre problemele pentru care sibienii sună la 112 – de la unghie încarnată, până la dureri menstruale, echipajele fără medic văd de toate. Cele cu medic sunt însă chemate mai puțin și ca pacient e bine să îți dorești ca dispecerul să nu-ți trimită un astfel de echipaj – asta ar însemna că situația e destul de gravă. „Ceea ce este cel mai trist e faptul că oamenii nu știu că și ei ar putea ajuta în astfel de cazuri, mai ales în cele grave, cum este un stop spre exemplu. Ei te așteaptă pe tine și când ajungi la caz și vezi că nimeni nu a făcut resuscitarea, ți se rupe sufletul. Pentru că știi că omul acela ar fi avut o șansă în plus la viață dacă cineva l-ar fi resuscitat. Ar trebui să se dea la televizor așa ceva. În fiecare pauză publicitară”, îmi spune înflăcărat Tavi Iancu, medicul echipei din care am făcut parte pentru o zi.
După numeroase povești auzite de la cei care, la fel ca noi, așteptau să primească un caz prin dispecerat, am devenit curioasă de ceea ce aveam să primim. Primul caz a fost, culmea, chiar ceva simplu, exact cum fusesem avertizată prietenește încă de la prima întâlnire cu ambulanța – un transfer de la Spitalul Militar la Spitalul Județean. Cu toate acestea, nivelul de seriozitate la primirea apelului a fost același ca la un caz grav. Tavi Iancu, medicul echipei, alături de Sergiu și Genu, asistenții, au funcționat împreună ca o mașinărie bine unsă. Unul la targă, unul cu pacienta, celălalt cu pregătirile pentru transport.
Dar merg prea înainte cu povestea. Ne întoarcem puțin la momentul plecării din sediu. La ora respectivă, undeva în jurul amiezii, traficul era relativ liber. Cu toate acestea, ambulanța a avut de furcă cu câteva persoane, în marea majoritate pietoni care se grăbeau să traverseze cât încă era verde la semafor, fără să aibă în vedere faptul că ambulanța se îndrepta cu viteză spre ei. Am făcut 4 minute până la Spitalul Militar.
Preluarea pacientei a durat doar câteva minute, timp în care medicul s-a informat de la personalul medical, dar și de la pacientă, cu privire la starea ei. Apoi a început din nou aventura – drumul cu ambulanța de la Militar la Județean.
La Spitalul Județean am stat cel mai mult. „Hârțogăria ne ține cel mai mult în loc”, îmi explică medicul, în timp ce completează de zor – și pe hârtie, și pe tabletă.
Am revenit la sediu și intrăm din nou în stand-by. Din când în când se aude dispecerul în stații, iar toată lumea se oprește să audă despre ce e vorba și ce echipaj este solicitat. Apoi reiau poveștile. Pentru că echipajele cu medic sunt trimise pe rând la cazuri, acum avem de așteptat până ne va veni rândul. Orele trec, dar nu găsesc timp să mă plictisesc. Pentru mine e ceva nou. Pentru ei la fel, dar nu din aceleași motive – îmi spun cu toții că mă așteaptă și cu altă ocazie, pentru că de mult timp nu au mai avut o zi atât de liberă. Se bucură. „Asta înseamnă că sibienii sunt bine, stau cuminți”, îmi spune cineva râzând.
Mă pregăteam sufletește să-mi anunț colegii că voi merge într-o altă zi, pentru alte 12 ore, la Ambulanță. Nu aveam mare lucru de povestit și voiam să am o experiență adevărată în teren. Vorbisem prea repede. Cu exact două ore înainte ca tura mea să se încheie, a venit apelul – pacient cu sindrom de zdrobire, în stare gravă, pierduse un litru jumătate de sânge. Cel puțin acestea erau informațiile venite de la colegii de pe SMURD, care chemaseră o ambulanță cu medic în sprijin. „Informațiile nu sunt întotdeauna exacte, atunci când le primești. Mai sunt erori, exagerări de moment, lucruri care se pierd între apeluri. Dacă a pierdut atât de mult sânge, asta ar însemna că este într-o stare destul de degradată”, spunea Tavi, în timp ce forma un număr de telefon.
După o scurtă conversație, în care persoana aflată de cealaltă parte a apelului i-a oferit câteva lămuriri, medicul a început să se pregătească și, implicit, să mă pregătească. Mi-a dat o pereche de mănuși. Nu mi-a fost cu putință să înțeleg în acel moment cum o simplă pereche de mănuși albastre poate să-ți dea impresia că ai puterea de a salva lumea, dar asta am simțit. În tot acest timp, Tavi discuta cu partenerii de echipă despre ce ar putea găsi la fața locului și îmi explica pe alocuri termeni.
Momentul zero al intervenției a fost acela când medicul și asistenții au preluat pacientul. Pentru un moment m-am blocat. Urmăream impresionată fiecare etapă, iar pentru câteva minute nici nu am auzit bătăile inimii ale pacientului, prin monitorul la care fusese conectat. Pentru cei trei nu era loc de greșeli. Îi urmăream cum se ajutau unul pe celălalt și pe măsură ce trecea timpul observam câte un lucru nou – cele două pungi agățate, din care curgeau diferite săruri, unul pentru durere, altul pentru a-i menține starea generală stabilă.
Nici nu mi-am dat seama când ambulanța s-a transformat în fața mea într-o piesă de teatru. M-a trezit mirosul intens de spirt și acul care urma să intre într-una din mâinile bărbatului de pe targă. Îi priveam uimită cum se mișcau în spațiul acela mic cu atâta naturalețe încât puteam să jur că au fost cu adevărat făcuți pentru asta. În timp ce pacientul era asigurat în repetate rânduri că totul urma să fie bine (aici am contribuit și eu cu o vorbă bună), cei trei au schimbat pansamentul, l-au conectat la monitor, i-au administrat strictul necesar pentru a putea ajunge cu bine la spital și se consultau adesea pentru a vedea care erau următorii pași.
După cel mai intens moment al zilei, timpul s-a oprit în loc pentru câteva minute. Ne-am tras sufletele, ne-am pregătit pentru drumul înapoi, am zâmbit cu toții ușurați – putea să fie mult mai rău.
După ce ne-am urnit din loc, la radio începe „We are the champions” a lui Queen și nu pot să nu remarc asta, moment în care cu toții râd, iar Sergiu îmi spune: „știi, chiar suntem campioni. Mă simt atât de mândru când îmi văd colegii în trafic, să pot să spun că sunt coleg cu ei. Pot să fac asta, să fiu acolo unde oamenii au nevoie, e o meserie atât de nobilă.”
La întoarcere ne-am intersectat cu un alt echipaj, care tocmai se întorcea de la Spitalul Județean. Și-au făcut cu mâna reciproc și profit de liniștea din ambulanță ca să întreb dacă acum, după mai mulți ani de activitate, mai au emoții. „Avem. Nu la fel de mari ca la început, dar emoțiile sunt întotdeauna. Nu știm ce găsim la fața locului, în ce stare se află pacientul, dacă mai are șanse. Emoțiile sunt normale întotdeauna.”
Aproape două ore a durat întreaga intervenție – drumul către Slimnic, acolo unde ne-am întâlnit cu SMURD-ul și am preluat pacientul, îngrijirile medicale la fața locului, transportul lui la Spitalul Județean și, desigur, completarea hârtiilor de predare. Întorși la sediu, cu doar câteva minute rămase din tură, am mai ascultat câteva povești scurte și, la îndemnul colegilor mei de o zi, m-am lăudat cu primul meu caz adevărat, arătând cele câteva fotografii pe care am reușit să le fac. Și n-am rămas nerăsplătită. Restul asistenților mi-au arătat la rândul lor poze de la intervenții mai vechi și unele chiar din aceeași tură.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: Spitalul Județean , Spitalul Militar , Județului Sibiu , Ambulanței Sibiu , Tavi Iancu , La Spitalul Judeţean
Vizualizari: 14850
Ultimele comentarii
Acum 3 ore
Un cititor
Acum 3 ore
Adi Gliga
Acum 4 ore
Canaris
Acum 4 ore
Aci Duțu
Acum 4 ore
Nobody