Emil Cioran, povestea marelui scriitor care a locuit pe strada Tribunei!

Nu are nevoie de nicio prezentare. Emil Cioran a fost unul dintre cei mai apreciați scriitori români ai secolului al XX-lea. A refuzat toate premiile ce i-au fost oferite, nu a cerut niciodată cetățenia franceză și vorbea cu o ardoare ieșită din comun despre Sibiu și cafeneaua sibiană “Bufnița”.

S-a născut pe data de 8 aprilie 1911 în comuna Rășinari. Pe atunci, aceasta se află în comitatul Sibiu, Imperiul Austro-Ungar. Mai târziu, filosoful avea să își dovedească slăbiciunea pentru Sibiu în mai multe descrieri și declarații. Casa din Rășinari este astăzi casă memorială. Face liceul la Sibiu, fiind elev al Liceului Gheorghe Lazăr, unul dintre cele mai bune licee chiar și în ziua de astăzi. În perioada aceea, locuiește la doar un kilometru distanță, pe Strada Tribunei nr. 24, atunci când Emilian Cioran, tatăl lui, primește funcția de protopop de Sibiu. Frecventează cu plăcere cursurile liceului, fiind ultima instituție la care se duce frecvent. Mai târziu, la Universitatea București și la instituția din Berlin unde primește o bursă, absentează de la cursuri, pe motiv că sunt “plictisitoare” și preferă să se auto-educe. După liceu, pleacă să studieze filosofia, domeniul de care se îndrăgostise, la București. Învață de la cei mai buni și asta se va vedea mai târziu. Profesorii săi, Tudor Vianu și Nae Ionescu, îi observă pasiunea pentru filosofie. Împreună cu colegii lui, Constantin Noica și Mircea Eliade, dezbate tainele agnosticismului, spre care își arată o înclinație încă de la o vârstă mai fragedă. În căutarea propriei sale identități filosofice și fiind bun cunoscător al limbii germane, îi citește în limba originală pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și, în special, pe Friedrich Nietzsche. O bursă la Berlin îi dă ocazia să-l cunoască în 1933 pe Ludwig Klages, unul dintre filozofii pe care îi citea frecvent. Lansează prima lui carte, în română, numită “Pe culmile disperării”, în 1934. Urmează “Schimbarea la față a României” în 1936 și “Lacrimi și Sfinți” în 1937. Revine doar pentru un an în țară și alege să predea filosofia la liceul “Andrei Șaguna” din Brașov. O bursă a Institutului Francez din București avea să îl trimită la Paris pentru totdeauna. Pleacă în 1937, iar în 1941 se stabilește definitiv la Paris. I se retrage cetățenia română și renunță la a mai scrie în limba lui nativă, ultima lui carte în limba lui Eminescu fiind “Îndreptar pătimaș”. Toate operele apărute după sunt numai în limba franceză. A trăit restul vieții ca apatrid, pentru că nu a dorit niciodată să obțină cetățenia franceză.

Încă de la prima operă în limba franceză, “Précis de décomposition”, Cioran atrage simpatia publicului și primește premiul Rivarol, în 1950. Este ultimul premiu pe care îl acceptă, refuzând toate celelalte distincții până la sfârșitul vieții. Este preocupat de gândirea existențialistă, iar lucrările sale devin repere pe scena filosofiei internaționale. Jurnalistul francez Claude Mauriac îl numește pe Cioran “cel mai mare moralist francez după Voltaire”. De altfel, Cioran este influențat de operele lui Voltaire, un clasic al filosofiei. Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, a fost un scriitor și filosof al iluminismului francez, cunoscut pentru excentricitatea sa, libertatea de exprimare și obiceiurile mai ieșite din tipar - de exemplu, acesta a conceput o strategie neobișnuită pentru a câștiga la o loterie a guvernului francez. Unele idei întâlnite la Voltaire le găsim și la Cioran. Ba mai mult, sibianul îi spune prietenului său, Eugen Ionescu, că Voltaire a avut dreptate: ”Nu cunosc nimic mai adevărat decât ceea ce Voltaire spune despre fericire:’Să trăiești și să mori necunoscut!’”, potrivit cărții lui Ion Vartic, ”Cioran, naiv și sentimental”.

Scrie nenumărate cărți în limba franceză până spre sfârșitul vieții, iar editura Gallimard din Paris îi publică majoritatea operelor. Devine o eminență în filosofia internațională, iar Franța se mândrește cu numele lui.

Nu uită de România și continuă să vorbească limba lui Eminescu cu bunii săi prieteni, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Într-un material publicat de “Apostrof”, revistă a Uniunii Scriitorilor, Martin Greslou mărturisește că, în 1991, a asistat la o discuție pătimașă a lui Cioran cu prietenii lui în care le povestește cu mare plăcere despre Ocna, despre Sibiu și despre celebra cafenea “Bufnița” din Sibiu, unde obișnuia să își facă veacul.

Tot în cartea lui Ion Vartic, Cioran mărturisește cu mândrie: “cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi dau seama că aparțin nu numai prin originile mele, ci și prin temperament, Europei Centrale. Treizeci de ani de ședere pariziană nu vor șterge faptul că m-am născut la periferia Imperiului Austro-Ungar. Prima mea patrie!”. Emil Cioran a murit pe data de 20 iunie, 1995 și a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse, din Paris.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi