Sâmbătă,
28.11.2020
Innorat
Acum
-2°C

FOTO Am participat la o intervenție a Ambulanței Sibiu, în pandemie. ”Problema este când ajungem la Urgență”

08 Noiembrie 2020 18:19

FOTO Am participat la o intervenție a Ambulanței Sibiu, în pandemie. ”Problema este când ajungem la Urgență”

Se face aproape un an de când am petrecut 12 ore alături de o echipă a Serviciului de Ambulanță Sibiu. Era înainte ca pandemia de coronavirus să fi ajuns la noi în țară, iar singura mea teamă atunci era că voi avea emoții prea mari, voi pune mâna pe ceva ce nu ar trebui să ating sau că, pur și simplu, voi leșina la o intervenție dacă voi vedea sânge. Chiar și atunci, fără combinezoane, straturi de măști și mănuși în plus, experiența la ambulanță a fost inedită – nivelul de concentrare și stres era ridicat la orice intervenție, indiferent de natura ei. Am fost curioasă să aflu acum, după opt luni de la implementarea măsurilor anti-covid la noi, cum rezistă salvatorii sibieni și, mai ales, cum decurge o intervenție. Chiar și în timp ce scriu aceste rânduri, simt nevoia să mai dau cu niște gel dezinfectant pe mâini. 

Sâmbătă, pe la amiază, am ajuns la sediul Ambulanței Sibiu. Echipa, formată din doctor Cristina Nemțanu, asistentul medical Genu Scridon, ambulanțierul Mircea Crișan și voluntara Cristina Tatu, fusese deja la un caz în Roșia. Pe doi dintre ei i-am găsit afară, în fața sediului, povestind. Era frumos afară, chiar călduț pentru această perioadă. Părea o zi normală la serviciu și așa era. Pentru că, în opt luni, salvatorii au ajuns să se obișnuiască cu noile reguli, cu măsurile extra de protecție și cu faptul că riscă în fiecare zi să intre în contact cu un pacient confirmat pozitiv.

„Tratăm toate cazurile ca și cum ar fi COVID, pentru că acum chiar nu mai avem de unde să știm dacă este sau nu un pacient purtător al virusului”, a fost unul din primele lucruri pe care Genu Scridon mi le-a spus atunci când m-a întâmpinat. A fost plăcut să întâlnesc o figură familiară, el fiind cel cu care am petrecut ziua și prima dată când am fost la ambulanță. 

Numărul solicitărilor a crescut în ultima perioadă, în principial al celor cu patologie COVID, asta însemnând semne și simptome ale infecției cu acest virus – febră, tuse, dureri în gât – mi-a explicat. „Foarte mulți sunt izolați la domiciliu și sunt sfătuiți de către DSP și medicii de familie că, dacă li se degradează starea de sănătate, trebuie să sune la ambulanță și să îi putem transporta la spital. Sunt foarte multe – fiecare echipaj are destul de multe astfel de cazuri, am avut și în jur de șapte - opt drumuri pe zi pentru pozitivi”. Acum există o echipă special desemnată pentru testare, care merge doar în decursul zilei la suspecți acasă.

Spre deosebire de experiența precedentă, aceasta a fost mult intensificată, în primul rând de faptul că intervenția la care mi se promisese că voi lua parte a venit rapid. În primele minute m-a cuprins o senzație de familiaritate, entuziasmul că mă întorsesem pentru un nou reportaj aici. Rapid însă, entuziasmul s-a transformat în panică și multe întrebări – dacă nu voi îmbrăca echipamentul cum trebuie, dacă nu e îndeajuns de bun, dacă se va dovedi că pacientul are coronavirus, dacă voi intra, fără să vreau, în contact cu virusul? Am putut doar să-mi imaginez că aceleași întrebări și le puneau și ei la început.

Ne-am îmbrăcat rapid, lângă ambulanța cu care urma să plecăm la intervenție – am primit un combinezon pe care l-am tras peste hainele cu care venisem, la fel cum ai îmbrăca o salopetă. M-a înconjurat un sunet de fermoare de la restul echipei care a îmbrăcat la fel de rapid combinezoanele, apoi zumzete – cine cu cine stă, cine rămâne în față lângă șofer – în timp ce cu toții trăgeau pe mâini câte trei straturi de mănuși, apoi puneau măștile de protecție și, într-un final, viziere.

Eu am primit loc în spate, alături de Cristina Tatu care, zâmbind, m-a ținut de vorbă până am ajuns la caz. „Nu pot spune că mi-e foarte frică, e un risc, e adevărat, însă ne echipăm corespunzător. Riscul acum este oriunde”, reușesc să încropesc frânturi din ceea ce-mi spune Cristina, sunetul semnalelor acustice ale ambulanței îngreunându-ne scurta conversație. Mi-a povestit că face voluntariat deja de doi ani și că are o sete constantă de cunoaștere. Iar pandemia este încă o provocare în dezvoltarea ei, pe care a acceptat-o și nu regretă. 

„Prima dată am venit să încerc, dar mi-a plăcut din ce în ce mai mult și m-am obișnuit. În continuare vin să învăț câte ceva nou. Sunt mulți care au venit pe timp de pandemie, alții care nu mai vin deloc. Eu de obicei nu merg la cazurile de covid confirmat, dar la unele ajungem fără să știm dacă sunt sau nu cu SARS-CoV-2 și tot ne expunem”, spune tânăra voluntară. 

Cel mai mult a stat cu combinezonul câteva ore. Acum e destul de acceptabil, căci e mai rece afară, dar pe vară a fost urât, spune ea, din cauza căldurii excesive. Și am simțit din plin asta câteva minute mai târziu, atunci când am urcat până la mansarda unui bloc vechi în care nu exista lift. După cele câteva minute petrecute pe scări, am ajuns la ușa pacientei gâfâind. Am rămas într-un colț și am urmărit cum echipa și-a făcut treaba fără să fi avut măcar un răgaz să-și tragă sufletul, așa cum am făcut-o eu. Viziera lui Mircea se aburise pe jumătate și m-am bucurat că am decis să-mi las ochelarii de vedere acasă, pentru că probabil nu aș fi văzut nimic.

Până am ajuns eu să respir cât de cât normal, iar bătăile inimii mi s-au calmat, deja trebuia să pornim din nou la drum. Ajunși jos, fiecare dintre colegii mei de intervenție s-au dezinfectat, apoi au aruncat câte un rând de mănuși. La fiecare pas al intervenției, până la decontaminare, fiecare se dezinfectează, renunță la câte o pereche de mănuși, apoi se dezinfectează din nou. 

Pacienta, o femeie în vârstă, cu probleme de sănătate, respira greoi. Deși era închisă în casă, cu mobilitate scăzută și vizite reduse, practic cu șanse minime de a fi luat virusul, ajunși la spital ni s-a spus că femeia va fi dusă întâi la raze, pentru a se decide dacă există cu adevărat o suspiciune de COVID sau va fi preluată de medicii din zona verde.

Nu am putut să nu remarc surpriza celor din ambulanță când am ajuns în curtea Spitalului Județean. Era goală curtea, lucru care nu se mai întâmplase de ceva vreme. „De obicei e plin aici”, spune Genu Scridon și-mi explică faptul că de aici vine și cea mai mare frustrare a lor. „Noi ne facem treaba, acordăm primul ajutor la caz, transportăm pacienții, monitorizăm funcții vitale, dar problema este când ajungem la Urgență, pentru că și dânșii se confruntă cu mari probleme de locuri și de multe ori așteptăm mai mult ca să fie preluați și solicitările vin încontinuu. Aici, timpii de ajungere la următorul caz ar putea să fie un pic mai mari, din cauza faptului că așteptăm să fie preluat pacientul pe care îl avem deja”, spune acesta, în timp ce ne deplasăm pe jos, prin curtea spitalului, spre radiologie, acolo unde va fi lăsată pacienta de colegii săi care vin din urmă cu ambulanța.

Am predat pacienta și am plecat spre sediu. Așteptau cu toții să ajungă înapoi, să treacă prin procesul de decontaminare, apoi să mănânce de prânz – ceea ce ar fi urmat să facă, de fapt, chiar înainte să fie chemați la caz. „Timpii de intervenție nu s-au schimbat mult față de perioada dinaintea pandemiei. Mai punem doar la socoteală exact cât îi ia unui echipaj să se îmbrace – două minute în plus. Nu putem să stăm îmbrăcați non-stop”, explică Genu.

Procesul de decontaminare pentru ambulanță durează în jur de 40 de minute. Sunt două modalități – prin nebulizare sau cu lampa cu ultraviolete. Astfel, ambulanțele sunt trecute prin zona specială de decontaminare înainte de a merge la un alt caz. În ceea ce privește debarasarea de materialele de protecție, aceasta durează câteva minute. I-am urmărit întâi pe fiecare cum s-au dezbrăcat și dezinfectat, pentru ca mai apoi să fiu instruită să fac exact ce văzusem.

Am început cu combinezonul, pe care l-am dat jos încercând să nu ating suprafața. L-am împachetat ajutându-mă de materialul necontaminat din interiorul combinezonului, apoi l-am aruncat în recipientul special amenajat. Am dezinfectat mănușile, am aruncat măștile (cea cu care venisem și cea pe care o primisem), am dezinfectat din nou mănușile, le-am aruncat și pe acestea, după care m-am spălat pe mâini cu apă și săpun. Ultimul pas, un dezinfectant special creat pentru piele și o mască nouă pe față.

Am petrecut aproximativ o oră îmbrăcată în sistemul de protecție pe care ei îl iau de câteva ori pe zi și ce pot spune cu siguranță este că nu e confortabil absolut deloc, transpiri îngrozitor, mai ales când urci câteva etaje, dar îți oferă sentimentul că ești în siguranță, că ai un scut în jurul tău care te lasă să gândești, să te concentrezi la ce ai de făcut. 

Apoi totul a revenit la normal. Echipa s-a despărțit, fiecare având o altă treabă de rezolvat, însă cu toții așteptând prânzul. M-au ținut de povești așa cum o făceau și la prima vizită și, sinceră să fiu, aș fi rămas până la final de gardă. Fusese însă o experiență destul de solicitantă încât să-mi fi dorit mai mult să merg acasă, să redezinfectez fiecare colțișor și să pun toate hainele la spălat.

În județul Sibiu, de la debutul pandemiei și până în prezent au fost confirmate pozitiv în urma testării SARS CoV-2, 7828 de persoane (7477 adulți și 351 copii). Până la data curentă au fost vindecate 3476 de persoane, iar 253 persoane au decedat, din rândul celor confirmate pozitiv. La ora 08:00, în această dimineață, erau spitalizate un număr de 367 de persoane, dintre care pe ATI 19 adulți și un minor, conform informațiilor transmise de Prefectura Sibiu. În ultimele 24 de ore, la nivelul județului Sibiu au fost confirmate pozitiv un număr total de 474 de persoane.

Cristina Bălău

de Cristina Bălău

Eveniment, Cultură 
Telefon:
0770 962 946
E-mail: cristina[at]turnulsfatului.ro

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus