VIDEO-Reporter TS, în misiune în Ucraina. Întreaga lume ajută ucrainenii

Sâmbătă, 5 martie, am fost alături de alți doi camarazi de la Crucea Roșie într-o misiune în Ucraina, la 170 de kilometri de locul în care ne aflăm. A fost o misiune de aproximativ zece ore pe care am finalizat-o cu succes. La granița de la Sighetul Marmației sunt deja de trei zile. În seara de duminică, 6 martie, întreaga echipă s-a întors în Sibiu. Cel care a recuperat echipa și a condus la drumul de întoarcere a fost Tibi Tioc, profesor de biologie la Școala Gimnazială Nr. 6 din Sibiu, iar costul combustibilului necesar pentru drumurile dus - întors a fost asigurat de S.C. Lustro SRL.   

Sâmbătă, la prima oră a dimineții ajung la cortul Crucii Roșii. Aflu că avem misiune în Ucraina. Mergem 170 de kilometri până în localitatea Uzhhorod, unde urmează să lăsăm ajutoare la două centre cu oameni care ne așteaptă. Îmi anunț colegii de la Turnul Sfatului că urmează să trec granița și nu voi mai putea fi contactată ore bune. Pe mama n-o sun. Era destul de îngrijorată și la ideea că mă aflu la granița cu Ucraina.

Citește și REPORTAJ Am ajuns cu Crucea Roșie la granița de nord cu Ucraina: Cel mai greu de privit sunt copiii

Întreaga echipă româno-italiană

Cu mine mai merg din grupul nostru Violeta și George, iar de la Crucea Roșie Maramureș merg Mihaela, care vorbește ucraineană și Szabolcs sau Szabi, cum îi spun prietenii. George e nedormit de 36 de ore cel puțin, dar nimeni nu-l poate convinge să rămână, chiar dacă este mezinul grupului. Alături de Crucea Roșie vin în Ucraina și patru italieni, membri ai unei organizații de Cruce din Italia care fac parte din sfera asistenței publice. Printre ei se află și Eduard Andrei Sârbu, un român mutat cu familia în Italia de la vârsta de cinci ani. El îmi explică faptul că sunt veniți din Verona special în acestă misiune, după ce italienii s-au mobilizat exemplar și în două zile au strâns aproximativ patru tone de alimente, medicamente, haine, produse de igienă, pături pentru adulți și copii.  

„Oamenii s-au mobilizat extraordinar, nici noi nu ne-am așteptat. Inițial trebuia să plecăm doar cu o dubă, dar a fost nevoie să mai luăm una, pentru că nu încăpeau în prima”, spune Eduard. Organizația avea în convoiul de mașini și o ambulanță condusă de Michele. În mașina lui am mers eu.

În Ucraina coada de mașini se întinde pe kilometri

În jurul orei 11.00 am trecut granița. Inima îmi bate mai tare decât de obicei. Știu că mergem într-o zonă destul de sigură, însă doar ideea că am intrat într-o țară în care mor atâția oameni nevinovați, în care femeile, bătrânii, copiii, oamenii bolnavi trebuie să fugă din casele lor, fără țintă, în țări străine, fără să știe ce li se va întâmpla ori dacă mai au la ce se întoarce, mă face să am emoții. Chiar în timp ce sunt în drum spre Ucraina, o tânără este adusă dintr-o zonă de conflict la Siret. Este rănită în zona capului. Lângă clădirea în care se afla a explodat o bombă, iar cioburi din geamurile sparte au rănit-o.

Tinerei rănită în zona de conflict i se acordă îngrijiri

Sunt zeci de persoane care trec râul Tisa înot, noaptea, din diferite motive, prin apa îngețată și sunt școși de echipele de intervenție în șoc, asta dacă au noroc să nu fie luați de ape, așa cum s-a și întâmplat cu un tânăr. Șase persoane au trecut de când suntem noi aici și mulți alții înainte. Cristina, educatoarea nostră a făcut un loc de joacă pentru copii, pentru că mulți au trecut sâmbătă granița. 15 dintre ei sunt fără părinții care au rămas în țară, să lupte. Mi-a povestit cu ochii în lacrimi că un micuț s-a aruncat efectiv în brațele ei și i-a sărutat mâna. Nu avea mai mult de patru ani. Lacrimi am văzut și când o familie a trecut granița și voluntarii i-au luat în brațe. Vorbesc despre oameni care nu se cunosc, dar care își transferă emoțiile de la unii la alții. Pentru unii dintre noi lacrimile sunt tăria.

Voluntarul Alex Gheorghe Boca

Alex Gheorghe Boca este un tânăr de 27 de ani care a legat o prietenie pe viață cu familia pe care a ajutat-o. Este venit la graniță încă de la începutul războiului, de la 37 de kilometri distanță. A venit singur. A venit să ajute. Familia a găsit-o la 2.00 noaptea căutându-și un loc unde să stea. Erau părinții și o fetiță de cinci ani, bolnavă de autism. I-a ajutat cu tot sufletul, chiar dacă nu a avut multe de oferit. După șase zile i-a dus până la granița care îi ducea spre Polonia. S-au despărțit cu greu și cu multe lacrimi. A plâns și Alex, au plâns și ei. I-au cerut să-i însoțească în Polonia, dar nu a putut. A rămas în România cu un gol mare în suflet.

„Am devenit ca o familie, ce-am putut am dat tot pentru ei. Ce au avut nevoie le-am oferit prin propriile puteri. Despărțirea de ei a fost dureroasă. Au luat două pietre din curte și au spus că asta este casa unde au stat, povestește Alex.

Urma să merg în țara acestor oameni. De asta inima îmi bate tare. La ieșirea din punctul de frontieră văd zeci de persoane care așteaptă cu bagaje, unele peste altele, cu cei mici în brațe, iar coada de mașini se întinde pe kilometri.

Ne-au primit cu aplauze

În jurul orei 14.30 ajungem la primul centru la care trebuie lăsate ajutoarele. Drumul până acolo este liniștit. N-am văzut nicio mașină de armată, nici un punct de control. Cu Michele m-am înțeles de minune, deși nici unul dintre noi nu vorbește bine limba engleză și nici limbile materne nu ni le cunoșteam, dar am vorbit tot drumul.

Are 30 de ani și este foarte dedicat organizației din care face parte. Este paramedic și iubitor de motoare. Amândoi fotografiem mesaje lăsate pe panouri publicitare, pe care le bănuiam a fi în context. Mai târziu un traducător îmi spune că sunt mesaje pentru cei care vor să se înroleze, cereri de ajutor pentru mamele ș copiii rămași fără casă, dar și înjurături explicite pentru tancurile rusești. „Aici sunt locurile noastre și noi de aici nu plecăm”, „Tancuri rusești mergeți pe ....”, „Tu poți să ajuți” și este și un număr de telefon, „Să ajuți copiii și femeile care au rămas fără casă”, sunt o parte dintre aceste mesaje. La centru ne așteaptă o mulțime de tineri. Ne primesc cu bucurie și aplauze. Este foarte greu de descris emoția din jur. Simt bucurie, mândrie, tristețe în același timp. Descărcăm camioanele cu toții din mână în mână. Ne zâmbim unii altora, ne ajutăm când pachetele și sacii sunt grei, ne deschidem drumul unii altora când intrarea în centru se aglomerează, sortăm totul.  

Panouri în Ucraina

Îi cunosc pe Kiril care are 21 de ani și studează medicina și pe Volodemer care are doar 17 ani. Nu sunt triști, ci foarte implicați.  

„Această situație ne face să fim mai uniți, să ne ajutăm unii pe ceilalți. Muncim foarte mult să-i ajutăm pe cei care se află pe front, pe militarii noștri, pe civilii noștri. Conflictul este pe tot teritoriul Ucrainei, cu excepția vestului. La noi este liniște în acest moment și sperăm să rămână așa. Pentru că este liniște facem tot ce putem să-i ajutăm pe ai noștri”, spune Kiril.

Voloemer intervine și el.

„Nu credem că va ataca aici, pentru că sunt și munții și suntem cel mai apropiat punct de Europa din toată țara”, spune el. Sunt atât de tineri.

Poză de grup înainde a descărca dubele

La cel de-al doilea centru aflu că le este foarte greu și lor, chiar dacă nu sunt conflicte armate în această zonă. Dincolo de faptul că suferă pentru restul ucrainienilor, nu au alimente, medicamente, carburant, deși au bani, pentru că nu au de unde să se aprovizioneze. Internetul nu le merge, pentru că rușii au limitat conexiunea. Aici am lăsat medicamente pentru spitalele de copii. Nu-și cunosc numărul de morți. „Guvernul nostru nu ne spune nimic în acest sens. Ne spun că avem un număr mic de decese, dar noi credem că este o minciună, o minciună justificată în aceste circumstanțe”. Suntem în șoc. Nu ne vine să credem că suntem în secolul XXI și avem un război în mijlocul Europei.

Centrul la care se lasă medicamentele pentru spitalul de copii

Orice mulțumesc primit pleacă din inimă și ajunge în inimă. Ne strângem de mâini, ne luăm în brațe și timpul se oprește. Pentru câteva secunde este o pace care nu poate fi distrusă de nimeni și de nimic.

Există și o latură neagră: bișnița

Plecăm în jurul orei 19.00 înapoi spre Sighet, obosiți, dar cu misiunea îndeplinită. Pe drumul de întoarcere am văzut două camioane militare și un punct de control. Noi am mers fără să fim opriți. Într-una din pauzele făcute de convoi, Călin, un băiat care s-a alăturat voluntar Crucii Roșii din Maramureș, deși nu face parte din organizație, îmi povestește o altă latură. Profitorii nu lipsesc nici în cele mai crâncene momente.

La punctul de frontieră înainte de plecare

„Faptul că ei au bani, dar nu au ce cumpăra înflorește aici traficul. Sunt persoane care iau produse de aici și vând la restaurante și magazine dincolo și de acolo vin cu țigări și alcool. Sunt și români și ucraineni. La început a fost cel mai greu pentru că tu ajuți, dar trebuie să știi pe cine. Au fost cazuri în care persoane s-au arătat dispuse să cazeze ucraineni și apoi am aflat că le cer bani. Acum sunt monitorizați mai bine și organizațiile sunt mult mai atente. Astfel de oameni tot timpul o să existe. Sunt o mininoritate, ce-i drept, dar tot ar trebui să-i oprim”, spune Călin. Și eu am auzit povești în punctul de frontieră că bărbaților li se cer bani la granița cu Ucraina de către polițiștii de frontieră de acolo. Cer de ordinul miilor de euro ca să poată trece granița.  

România este bravă

Ajungem la punctul de frontieră din Sighet în jurul orei 21.00. Pentru prima dată trăiesc experiența de celalată parte. Convoiul este așteptat de televiziuni și de aparatele de fotografiat. Nu văd oamenii din spatele aparatelor din cauza luminilor și a blițurilor, dar ei sunt acolo, într-o continuă mișcare de a prinde cele mai bune imagini. Coborâm din mașini în uralale colegilor. Cei din Italia ne strâng în brațe și ne felicităm reciproc. La cortul Crucii Roșii se află un chirurg cardiolog venit tocmai din Texas. A venit să-și ofere serviciile. Poate ajuta cu orice este nevoie. Am din nou aceeași senzație de bine.

O refugiată consolată de un voluntar

Dincolo de tot răul, dincolo de interesele politice, dincolo de veninul de multe ori aruncat fără motiv, dincolo de moarte și dincolo de bișniță stă binele suprem, iar la acest capitol România este bravă. Cu senzația asta plec de aici. Modul în care românii s-au unit să-i ajute este incredibil. Sunt obosiți, sunt plini de praf, în unele zile înghețați, în altele cu soarele în ochi, dar mereu aici, zi și noapte gata să rezolve orice problemă a unui refugiat, de la soluții pentru a nu despărți o familie, urgentarea actelor pentru cei care nu au, o supă caldă, o jucărie pentru copii, șampon uscat, medici pentru cei cu probleme grave de sănătate, brațe pentru cei care plâng și până la găsirea unei cazări. O spun din toată inima, România este bravă.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).