Prima experiență de primăvară. Banală, la Baroc Cafe

În sfârșit a venit și primăvara, că mi-au ajuns până peste cap zilele cu temperaturi sub 10 grade. Și goală-goluță, Piața Mică parcă nu-i atât de faină cum e în zumzetul teraselor pline ochi. Nu s-a chiar dat năvală pe terase, dar vineri aș îndrăzni să zic că cel puțin jumătate din locurile disponibile în piață erau ocupate. Începe, încet-încet sezonul de terase, bun prilej să scoatem nasul de sub fular și să înfulecăm ceva în kilometrul zero al turismului gastronomic local. (textul e scris vineri, între timp iar e iarnă. Țeapă)

Prin urmare, într-o frumoasă zi de primăvară, în jur de ora 14, m-am așezat la una din mesele de pe terasa restaurantului Baroc Cafe, cu o foame de lup la purtător. După atâtea luni de frig și de pustiu, un prânz pe terasă, în Piața Mică, suna perfect. Adia un pic vântul așa că m-am poziționat la adăpostul pereților terasei închise, o struțo-cămilă inventată în vremurile în care se interzicea fumatul în interior. O grămadă de tineri, elevi în marea lor majoritate aș aprecia, populau gureș aproape toate meselor din preajmă, sorbind cu nesaț din țigările lor electronice și ciugulind din niște salate fancy. Viață sănătoasă, ce mai.

Am trăit tot timpul cu impresia că Baroc Cafe e o pizzerie și am fost destul de surprins, recunosc, când am văzut un meniu mult mai stufos de cât mă așteptam. După câteva minute de frunzărit m-am decis pe o supă cremă de ciuperci și unul dintre cele 3 preparate de la secțiunea NEW!!!, pui vienez la cuptor cu ciuperci, cașcaval și cartofi. Prima impresie după frunzărirea meniului, Baroc Cafe e cam scumpuț. Nu că Piața Mică ar fi ieftină, oriunde te-ai așeza ai impresia că ai ajuns la Viena după prețul din meniuri, dar chiar și așa, aici mi s-a părut un pic peste medie. Dar hei, e primăvară, e frumos afară, n-am mai fost pe o terasă de 6 luni, ce contează 10 lei în plus acum?

Și-a început marea așteptare. 10 minute, 20 de minute, nicio mișcare. Cele două domnișoare care serveau erau ca mașinuțele teleghidate, într-un du-te-vino permanent. Era de abia amiaza dar păreau deja epuizate de „mai vreau și o apă”, „îmi mai aduceți o dată meniul?”, „am vrut și de aia”, „am vrut și de aialaltă”. După atâta pauză durează până faci din nou rodajul, am apreciat că au fost extrem de serviabile indiferent de ce li s-a cerut. Supa cremă a venit după aproape 40 de minute de așteptare. Prezentarea, foarte interesantă, cu crutoane așezate pe marginea unei farfurii extrem de generoase și, trebuie menționat, unele dintre cele mai bune crutoane încercate de mine, prăjite alături de câteva fire de rozmarin. Chiar aș îndrăzni să zic că crutoanele au fost cele care au salvat supa, pe care altfel aș fi descris-o drept banală. N-am reușit să termin porția prea generoasă așa că m-am întors pe aleea așteptării, unde am mai stat vreo 25 de minute până a venit felul 2. Prezentarea, interesantă. Un tuci scos din cuptor, cu cașcaval rumenit deasupra, însoțit de o salată de roșii cu ceapă. L-am vânturat prin farfurie vreo cinci minute până s-a domolit dogoarea cuptorului și am putut să îl mânânc fără să îmi frig și ultimul centimetru de intestin. La fel ca și supa, în ciuda aspectului îmbietor, preparatul n-a avut nimic special. Fad la gust dacă nu prindeai și puțin cașcaval în furculiță, nesărat la modul de a trebuit să pun de trei ori sare. Bun de umplut un stomac flămând, fără vreo impresie remarcabilă asupra memoriei gastronomice de scurtă sau lungă durată. Amintirea predominantă a experienței rămâne că am petrecut peste 90 de minute pentru o masă de prânz mai degrabă pentru gustul deosebit al preparatelor. Care nu-i deloc deosebit. 81 de lei m-a costat întreaga experiență, aș fi luat 10 lei rest după de la hârtia de sută, dar n-am rezistat mai mult de 5 minute așteptând pe cineva să vină să ia nota așa că m-am ridicat și am plecat. Nu-i de mine.

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

de T.S.