Studiu despre numele purtate de sași și români până la 1400. „Ioan este cel mai utilizat, urmat de Petru, Ladislau, Nicolae”

Un cercetător științific de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române a realizat un studiu al antroponimiei în Transilvania medievală, cu accent pe numele românești și germane. Cercetarea urmărește numele proprii purtate de sașii și românii din Transilvania înainte de anul 1400. 

Autorul cercetării este Adinel Dincă, iar studiul a făcut parte dintr-un proiect științific finanțat de CNCSIS, intitulat „Antroponimia în Transilvania medievală, evaluare statistică, evoluție, semnificații”.

În introducerea lucrării autorul precizează că studiile actuale dedicate fondurilor antroponimice săsești și românești s-au concentrat pe numele de familie ale indivizilor din clasele superioare, în special membrii clerului; analiza numelor se baza fără excepție pe studii de caz sau „monografii” ale unor antroponime particulare sau evaluări făcute în ceea ce privește practicile care determină denumirea în cadrul unei familii sau care au fost menite să furnizeze dovezi suplimentare pentru un argument istoric specific. Autorul examinează cu o privire proaspătă documentele medievale care conțin nume săsești și românești din Transilvania, formulând o serie de considerații și explicații privind structura numelor transilvănene în secolul al XIV-lea (simple sau duble), secvența numelor în familie, relația dintre nume și structura socială sau domeniul de practică și geografia antroponomică. O astfel de viziune revizuită asupra temei antroponomice transilvănene ridică mai multe probleme care fie necesită revizuire și nuanțare, fie un pas mai intens în investigarea factorilor de influență care au modelat identitatea antroponomică a transilvănenilor medievali, după cum menționează în debutul cercetării.

Astfel, prin exemple din arhive medievale, se arată cum clerul a influențat antroponimia, dar și cum numele au fost adaptate la modă onomastică. 

„Un prim exemplu se referă la procesul purtat între capitlul catedral al Bisericii Transilvaniei şi şapte capitluri săseşti (Sebeş, Şpring, Coşdu, Saschiz, Târnava Mare, Târnava Mică şi Criş) în prima jumătate a anului 1309, al doilea se bazează pe fascinantul „dosar”, care conţine sute de nume de pe tot cuprinsul teritoriului transilvan, redactat de colectorii papali Iacob şi Raymond între 1331-1337, al treilea redă o lista comemorativă a parohilor răposaţi, membri ai confraternităţii capitlului din Sibiu (1394), iar cel din urmă exemplu evocat priveşte alegerea plebanului din Slimnic, la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Cel dintâi exemplu enumeră (în formă latinizată) şi în mai multe rânduri numele unor preoţi parohi din capitlurile sus-menţionate: alături de Andrei, Bartolomeu, Cristian, Daniel, Gheorghe/George, Ioan (8 plebani poartă acest nume), Iacob, Mauritius, Mihail, Nicolae (de asemenea de 8 ori, cărora li se adaugă alte câteva menţiuni ale unor laici cu acest nume), Paul, Petru şi Simon, nume din patrimoniul creştin consacrat, ni se transmite şi un remarcabil registru antroponimic de factură germană, Arnold, Berthold (cu mai multe menţiuni), Gerard, Giselbert, Godescalc/Gotscalc, Gombolin/Gobolin/Goblin, Gundlin/Gundolin, Hermann, Konrad (de mai multe ori), Reiner, Sigfried, Theoderich, Ulrich, Walther, Wilhelm (în forma Alhelmus) şi desigur Heinrich, nume purtat de 9 parohi (...)”

Autorul subliniază frecvența numelor și influențele culturale și sociale care au modelat numele purtate de populația germană. În plus, se evidențiază trecerea de la nume de persoană la nume de familie, ca urmare a intereselor statelor în curs de formare. 

„O cu totul altă imagine ne oferă parcurgerea listei comemorative a membrilor confreriei capitlului din Sibiu (care conţine şi nume din prima jumătate a secolului al XIV-lea), şi anume: fondul antroponimic (preponderent creştin-latin) este dominat autoritar de numele Nicolae şi Ioan (bine reprezentate de asemenea Cristian, Mathias, Mihail, Petru, Toma), în timp ce corpus-ul de nume germane, deşi diversificat (Arnold, Alard, Gobelin, Gotfried, Helwig, Hermann, Ludwig, Otto, Oswald, Reynold, Walbrunnus, Werner), indică doar excepţii într-un peisaj antroponimic creştin uniform. Numele (princiare) dominante de la începutul veacului se regăsesc prea puţin (Konrad) ori deloc (Heinrich). În contextul unei disputate desemnări a unui nou paroh de Slimnic, în anul 1394, are loc audierea unui lung şir de martori-enoriaşi (parochiani). 115 persoane din comunitate (ex universitate) sunt enumerate în două liste succesive în funcţie de candidatul preferat, Mihail sau Cristian. Acest document excepţional constituie o adevărată radiografie a fondului de nume cultivat în rândul populaţiei germane din Transilvania, un text care va beneficia de o analiză distinctă. Pe moment sunt suficiente următoarele observaţii: generalizarea numelui dublu (de ex.: Cristel Carnifex, Gurge Lederer, Hannes Snyder etc.), în sensul unei evoluţii în direcţia sistemului nume-prenume, diferenţele şi asemănările dintre antroponimia clericală şi numele laicilor şi, legat de aceste deosebiri, tendinţa de „reinterpretare” în sens german a întregului patrimoniu de nume, indiferent de originea acestuia (Andreas – Andris/Endris; Christianus – Cristel; Georgius – Gurge; Johannes – Hanns, totodată şi Henning; Laurentius – Lourencz; Nicolaus – Claws; Michael – Michil; Petrus – Peter etc.)”.

În ceea ce privește populația românească, autorul remarcă importanța izolării numelui românesc, analizarea contextului istoric și a modului de transpunere a numelui în documente. Articolul subliniază că antroponimia medievală în Transilvania nu a beneficiat de cercetări ample și metodologii interdisciplinare. Totuși, se menționează că lucrări recente și catalogări au contribuit la o mai bună înțelegere a antroponimiei românești.

Cercetarea precizează că date cantitative certe referitoare la antroponimia regăsită în cadrul populaţiei româneşti aflate în evul mediu sub autoritatea coroanei ungare pot fi extrase abia din veacul al XIV-lea, în special din a doua sa jumătate. „Dorinţa regelui autoritar Ludovic I (1342-1382) de a impune elitei româneşti o reaşezare juridică şi confesională a generat - în contextul pătrunderii tot mai adânci a impactului scrierii în societate - o prezenţă amplificată a populaţiei autohtone a Transilvaniei, Banatului, Părţilor Vestice şi a Maramureşului în rândurile înscrisurilor de cancelarie”, scrie Adinel Dincă.

Prin analiza documentelor istorice și corectarea unor informații incomplete, autorul a reușit să identifice frecvența numelor românești, precum Ioan, Petru, Nicolae, și să evidențieze aspecte legate de circulația numelor în întregul teritoriu românesc din zona Carpatică.

„(...) În primul rând trebuie precizat că Ioan (cu variantele, în special Ivan) este numele cel mai utilizat, urmat îndeaproape ca frecvenţă (în ordine descrescătoare) de Petru, Ladislau, Nicolae, Stan, Mihail, Neag(u), Dragomir (fără Drag, Dragoş, Drăghici), Şerb(an), Stanislav, Gheorghe, Dumitru, Voicu, Roman şi Radu (ultimele şase având acelaşi număr de menţiuni). Desigur, fondul antroponimic este mult mai bogat, ecourile religioase fiind bine reprezentate: sunt regăsite nume teofore (Teodor) sau veterotestamentare (David) ori elemente specific creştine (Cristian). De asemenea, unele etnonime sunt utilizate ca nume de persoană: Roman, Sarazin, Slav, Tătar. Astfel de derivate din etnonime nu exprimă însă niciodată apartenenţa etnică. Antroponimia feminină este slab reprezentată, fiind păstrată memoria a patru nume: Drossa, Elena, Magdalena, Margareta.

În a doua jumătate a veacului al XIV-lea dinamica antroponimiei în rândul românilor este deosebită, fenomenul de denominare fiind sensibil la factori politici. În contextul amintit, al încercărilor regalităţii de aliniere a elitei româneşti cneziale la normele confesionale şi juridice ale Ungariei, poate fi constatat un element interesant: modificările de statut juridic şi confesional implicau, uneori, şi schimbări ale identităţii prin nume. „Transformarea” unui român din zona Aradului, la 1366, din Şerban (Sorban) în Ştefan (nume cu încărcătură simbolică deosebită pentru începuturile creştinismului în Ungaria) este ilustrativă în acest sens. Totodată, trebuie remarcată circulaţia numelor în întreg spaţiul românesc, dincolo de limitele de autoritate politică efectivă a coroanei maghiare. Românii treceau în ambele sensuri Carpaţii sudici, fapt care a contribuit la alimentarea fondului antroponimic din Transilvania. Astfel de argumente pledează în favoarea unei tratări unitare a antroponimiei românilor în evul mediu; nu poate fi întâmplător faptul că nume frecvent utilizate în voievodatele extra-carpatice (Radu, Bogdan) apar în izvoare transilvănene, identificându-i pe românii locului, abia după 1370”.

În final, se subliniază importanța acestei cercetări pentru înțelegerea evoluției antroponimiei în Transilvania medievală și se subliniază necesitatea unei abordări unitare a acestui subiect în contextul evului mediu. Acest studiu reprezintă un punct de pornire valoros pentru cercetările viitoare asupra antroponimiei în Transilvania medievală și oferă o înțelegere mai profundă a identității culturale și istorice a acestei regiuni.

Lucrarea poate fi consultată aici.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi