Trei țări, două valize, o viață: Povestea a doi soți de origine română, născuți în Ucraina și care au locuit 30 de ani în Rusia. Au câștigat în instanță dreptul la azil politic, iar astăzi sunt în Sibiu

Prinși între lumi. Așa sunt doi soți care provin din familii de români, s-au născut în Ucraina și s-au stabilit în Rusia, unde au locuit timp de 30 ani. Când a început războiul, au fost nevoiți să lase toată munca de-o viață și să plece doar cu două valize, în care au avut ceva haine, acte, medicamente și câteva fotografii cu cei patru copii ai lor. De mai bine de un an și jumătate sunt în Sibiu, după ce și-au câștigat în instanță dreptul la azil politic, refuzat inițial de Statul Român. Acum traduc pentru români, traduc pentru ucraineni și sunt o punte de legătură între două dintre lumile dragi sufletului lor.

Nikolai și Angela Tofan, soț și soție, s-au născut în Ucraina. În Cernăuți, mai exact. El în anul 1967, iar ea în anul 1972. Ambii părinți ai lui Nikolai sunt români, în timp ce la Angela doar tatăl. Ea a învățat la o școală românească și scria cu litere chirilice. El, la o școală rusească, dar a învățat limba română de la bunici și de la părinții lui, care o vorbeau în casă. În Rusia au ajuns în urmă cu 30 de ani, ca misionari.  

„Am crescut într-o familie de creștini și, când am împlinit vârsta, am vrut să facem ceva pentru Domnul și am plecat la o școală de misionari în Donețk. În anul 1991 ne-am căsătorit și în 1992 am plecat ca misionari în Rusia, în Munții Ural. Acolo, aproape 30 de ani am fost misionari, dar și angajați. Amândoi am avut serviciu”, spune Nikolai.

Angela și Nokolai la ultima nuntă din familie. Cea a fiului cel mic

Cei doi soți s-au stabilit în Rusia, au obținut cetățenia și, de-a lungul timpului, și-au clădit o viață acolo, la aproximativ 200 de kilometri de Ekaterinburg, într-un oraș mic, care numără undeva la 40.000 de locuitori.

„Acolo ni s-au născut cei patru copii, trei băieți și o fată. Acum sunt mari. S-au căsătorit cu toții și sunt la casa lor. Noi am rămas singuri”, mai spune bărbatul.

Viața lor era una liniștită. Angela lucra ca vânzătoare într-un magazin, iar soțul ei în construcții. Izbucnirea războiului i-a luat prin surprindere și le-a schimbat viața pentru totdeauna.

„Noi am locuit 30 de ani în Rusia, dar nu ne-am făcut ruși. Când a început războiul în Ucraina, a început să ne doară”, spune Angela.

S-au decis să plece de la primele legi date în Rusia

Când a început războiul în Ucraina, cei doi soți nu s-au mai simțit acasă și nici în siguranță.  

„Când am văzut ce legi au apărut în Rusia, că dacă vorbești ceva contra armatei rusești, poți face pușcărie de la 3 până la 15 ani, atunci ne-am gândit pentru prima dată să plecăm. Dacă ne-am fi exprimat părerile personale, puteam face pușcărie cât face cineva care omoară un om. Să nu ai libertatea de a spune ce gândești ni s-a părut înfricoșător. Noi eram din Ucraina. Ne durea inima și nu puteam spune nimănui”, povestește Nikolai cu vocea sugrumată de emoție.

N-a dat voie lacrimilor să curgă, iar Angela îl privește cu dragoste și încurajare.

„Din momentul în care a început războiul, nu am mai avut pace”, continuă Nikolai după câteva secunde.

Atmosfera din jurul lor devenise apăsătoare. Dacă până atunci pentru toată lumea din jurul lor cei doi soți erau colegi de serviciu, vecini, prieteni, din momentul în care au fost primele bombardamente, toți și-au amintit că erau ucraineni.

„Eram într-un moment în care acasă rămăseserăm doar noi doi. Copiii s-au căsătorit și au plecat cu toții. Trei dintre ei sunt stabiliți în Rusia și unul a plecat cu familia în America. Mergeam la lucru și nu aveam cu cine vorbi. Patronul de la magazin venea și se plângea că s-au scumpit toate din cauza războiului, iar soția lui spunea că trebuie să răbdăm, pentru că Rusia ajută Ucraina. Pentru că asta credeau mulți dintre ruși: că sunt acțiuni speciale pentru a ajuta Ucraina, iar în mine inima plângea. A fost foarte greu. Foarte, foarte greu. O atmosferă în care abia puteam respira. Citeam știrile și plângeam. Mama mea și cinci dintre surori sunt în Ucraina și ei mă tot întrebau de ce plâng și nu înțelegeau”, povestește Angela.

Și-au dat seama că nu pot rezista și că trebuie să plece de acolo.

Două luni au durat actele, apoi au lăsat totul și au plecat – „ne-a fost frică”

Chiar dacă decizia lor a fost luată, a mai durat două luni până și-au făcut actele: pașapoartele și viza.

„Nu a fost ușor. În anul 2021 s-a căsătorit ultimul copil și chiar ne liniștisem. Aveam acolo o casă, aveam mașină, aveam serviciu. Eram bine, dar în 2022 a început războiul și am lăsat tot și am plecat de acolo după două luni. Am plecat în luna mai”, povestește Nikolai.

Au vorbit cu copiii, s-au sfătuit și au decis că cel mai bine era nu mai stea într-un loc în care se simțeau singuri, presați și fără libertate. S-au gândit prima dată la Polonia, dar acolo erau granițele închise pentru ruși și ei erau cetățeni ruși. Au decis atunci să vină în România și să-i ajute pe refugiați.

„Noi știm și ucraineană, și română, și rusă. Puteam ajuta foarte mult cu tradusul și am decis să venim aici. Ne-am făcut pașapoarte în luna martie și în aprilie am obținut viză. O viză turistică, pentru că altfel nu am fi putut pleca. Ne-a fost frică și ne-am șters tot din telefon. Ne-am șters mesajele despre război, fotografiile, tot am șters. Pe noi nu ne-au controlat drastic, dar în jurul nostru erau astfel de controale. Erau psihologi printre ei și, unde simțeau agitație sau spaimă, controlau la sânge. Noi ne-am ținut pozitivi, am avut atitudine de turiști și nu ne-au oprit”, povestește Angela.

La Oradea

Au ajuns în România, pentru prima dată la Arad. De acolo s-au interesat unde în țară este nevoie de traducători. Așa au ajuns, în ultima lună de primăvară a anului 2022, la Sibiu, unde au și rămas până astăzi.

Dar problemele lor nu s-au încheiat. Pentru a putea rămâne, aveau nevoie de azil politic.

Statul român i-a refuzat, dar au câștigat în instanță

Soții Tofan nu-și doreau să se mai întoarcă, dar pentru a rămâne în România aveau nevoie de acte.

„Nu ne doream să ne întoarcem în Rusia. Acolo ne tot spuneau că este operațiune specială, dar noi spuneam în gura mare că este război și eram în pericol acolo. Totul era o minciună, propagandă. Nu aveam ce căuta acolo”, mai spune bărbatul.

Au avut însă surpriza ca, după interviu, Statul Român să le refuze azilul.

„În acel moment nu am știut ce să facem. Ne-au ascultat povestea, dar au considerat că dovezile noastre nu sunt suficiente. Am depus plângere la Judecătoria din Baia Mare, pentru că de acea regiune ține Sibiul. România este împărțită în șase regiuni, iar în Șomcuta Mare este centrul de refugiați pentru Sibiu. Acolo a trebuit să facem naveta de vreo nouă ori. Primul termen de judecată l-am câștigat, apoi a făcut Statul Român apel și a trebuit să mergem la tribunal și acolo am câștigat definitiv și am primit azil politic și drept de ședere pentru trei ani”, spune Nikolai.  

Cei doi soți cred că sunt primii refugiați care au câștigat împotriva Statului Român și au obținut de la Tribunalul din Baia Mare azil politic.

Venirea în Sibiu i-a salvat de depresie

Cei doi ucraineni cu origini românești și cetățenie rusă spun că au fost fericiți din momentul ajungerii lor la Sibiu. Acum erau de folos, iar munca de traducător nu le-a dat timp să se gândească prea mult la drama prin care trec.

Activitate cu copiii ucraineni duminică

„De când am venit aici muncim mult cu ucrainenii. A trecut mai bine de un an jumătate de când a izbucnit războiul și în continuare este nevoie de noi. Au nevoie de ajutor la spital, la locul de muncă, la bancă, chiar și dacă merg să se tundă. Dacă nu pot spune ce-și doresc nu pot avea rezultate bune. Lucrăm foarte mult pentru ei. Chiar de curând am fost cu o doamnă care mergea cu copilul la doctor și nu se înțelegeau. Era foarte complicat. Am fost în mai multe rânduri cu ea, iar medicii sunt foarte bucuroși să mă vadă. Dacă vin ucrainenii fără traducător, este foarte greu pentru ei. Nu se înțeleg, se chinuie cu telefoanele”, povestește Angela.

„Ucrainenii nu vorbesc nici engleză și nici română și este foarte greu”, completează și Nikolai.

Nu obosesc și nu-i deranjează că sunt sunați zilnic și de mai multe ori pe zi pentru a oferi sprijin.

„Avem și o mare bucurie când vedem că ceea ce facem este de folos. Suntem ca un pod între ucraineni și români. Știți cum e? Mulți ne întreabă cum rezistăm. Cum de nu cedăm. Noi avem pace în inimă, și-l avem pe Domnul. În Rusia aveam casă, serviciu, mașină și a venit o zi în care a trebuit să lăsăm tot și să plecăm. De aceea nu e bine să te legi de lucruri pământești, pentru că, într-o clipă, poți să nu mai ai nimic. Am luat cu noi doar câteva haine, actele, medicamente și câteva fotografii cu copiii. Ne-a ajutat foarte mult activitatea de aici. Am lucrat un an de zile aproape fără a avea liber, iar faptul că am fost tot timpul ocupați nu ne-a dat răgaz să ne gândim la ceea ce trăim”, spune Angela.

Vor lupta pentru cetățenia română

Cei doi soți spun că țin legătura cu copiii lor și vorbesc cu ei în fiecare săptămână. Acum se gândesc să depună actele pentru a obține cetățenia română, dar au nevoie de multe documente pe care nu le au la ei.

„Este nevoie de certificatele de naștere ale bunicilor, ale părinților noștri și trebuie să fie în original. Trebuie să mergem la Cernăuți pentru a le obține și nici nu știm dacă ne vor lăsa să intrăm, având în vedere că suntem cetățeni ruși, dar suntem deciși să încercăm, pentru că avem dreptul. Ne tragem din neam de români”, spun soții Tofan.

Baby shower pentru o mămică ucraineancă care a născut a 14-a copilaș

În Rusia nu se vor mai întoarce decât dacă se schimbă întreg regimul.

„Acolo ne sunt copiii, acolo ne sunt nepoțeii, doar din punctele astea de vedere ne gândim că, poate într-o zi, după ce se termină războiul, vom mai merge acolo. Nu ne vom revedea familia curând. Nu sunt legături directe, iar drumul de acolo și până aici este foarte scump. Biletele sunt foarte scumpe. Nici cadouri nu le putem trimite nepoților. Nici noi lor, nici ei nouă. Nimic”, spune cu tristețe Angela.

În România spun că se simt bine și că au fost primiți cu brațele deschise la Sibiu.

„Orașul este foarte frumos și ne simțim bine aici”, spun ei. Cu toate acestea, Nikolai încheie zâmbind cu o tristețe care nu va dispărea prea curând din sufletul lor.

„Știți, chiar vorbeam cu soția mea: am ajuns în Rusia cu două valize și am plecat, după 30 de ani, tot cu două valize.”

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Angela și Nikolai alături de ucrainenii pe care îi ajută

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Raluca Budușan

Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671