Am fost să mâncăm la lacurile de la Ocna Sibiului. „Strict interzis spălatul pe picioare și pe corp la chiuvetă”

În ciuda oricăror nasuri fine care fac umbră chipurilor pensate pe la tot felul de saloane și care se strâmbă când aud de destinație, lacurile de la Ocna Sibiului sunt una dintre cele mai importante atracții ale județului. Prin urmare am fost să mâncăm și noi ceea ce li se oferă zecilor de mii de oameni care vin anual să-și oblojească durerile cu sarea și nămolul „de la Ocne”.

Pe „litoralul Ardealului” lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de când au fost investite milioanele de euro din fonduri europene în amenajarea lacurilor sărate aflate în administrarea Primăriei: scările de acces în lacuri au rămas degradate, necurățate de sare. Asta deși publicul-țintă este același, fiind vorba de oameni ajunși la vârsta la care reumatismul degenerativ cronic a devenit un nou partener de viață, iar de accesat programe private de tratament nici vorbă să fie bani. Prin urmare, n-am pornit cu gândul că la restaurantele din complex vom avea parte de fine-dining, cu toate că acum ceva ani, la împărțirea terenurilor pentru alimentație publică s-a dus o luptă cu multe lovituri pe sub nivelul legii, de parcă am fi vorbit de concesionarea unor terenuri din Monaco. După ce ne-am amestecat printre corpurile cu tot felul de forme și îmbălsămate din creștet până-n tălpi cu nămol negru și ne-am bălăcit prin saramura din mai multe lacuri, am lăsat foamea să ne ghideze în căutarea mesei potrivite.

Inițial am vrut să mâncăm la singurul restaurant din complex de unde se auzea „muzică live”. Pe ritmuri de „Buoooooona sera, buona sera signorinaaaa” am pășit în construcția de lemn cu două niveluri, cu mese de lemn masiv, acoperite doar cu straturi de vopsea și încărcate cu firimituri lăsate, cel mai probabil, de mai multe rânduri de mușterii. După vreo cinci minute ne-am dat seama că degeaba așteptam, că locul era cu autoservire – 40 de le meniul zilei „tot ce doriți”. Am renunțat la dorințe după ce am văzut stolul de muște care roia prin vitrina caldă și ne-am îndreptat către celălalt restaurant amenajat într-o structură din lemn, restaurant cu numele Perla Ocniței. Aici, în afară de cei care cumpărau clătite, nicio masă nu era ocupată, semn că locul era închis.

Prin urmare, în afară de rulotele cu shaorme și o terasă unde ofertele din categoria „la cinci mici primiți unul gratis” se amestecau cu tot felul de pizza, singura variantă de a ne mai potoli foamea rămânea o terasă botezată fie „Tuborg” pe anumite pancarte, fie „Drei – R”, după cum scria pe o latură a copertinei de plastic.

Locul e tot cu autoservire și e mare, sunt zeci de mese, dar și baldachine de închiriat cu vedere la lac. La intrare e o pancartă mare cu preparatele promise, gramajul acestora, dar nu și prețurile. De la trei feluri de mic dejun (cu păpară, cu salam sau cu ochiuri), meniul de pe pancartă mai promitea ciorbe (porc, văcuță, burtă, legume sau de fasole cu ciolan), precum și la fel de clasicele feluri principale din mai toate restaurantele de la marginea drumurilor naționale. Adică de la cașcaval pane la ceafă la grătar, ciolan de porc, pulpă de porc la tavă, scăricică, piept de pui, șnițel, virșli sau mici, combinate cu la fel de clasicele garnituri (orez, cartofi în mai multe forme, ciuperci, iahnie sau legume sote).

Una din vitrinele calde de la Drei-R

Era ora la care soarele tocmai sfârșea de apus, iar pe terasă erau mai mulți tineri care să debaraseze, decât clienți. În tăvile de plastic trase pe barele din fața vitrinelor calde am așezat relativ rapid ceea ce am ales din ce mai rămăsese la final de zi: două ciorbe, un fel principal, o garnitură și o salată. Tinerii care ne-au servit din spatele vitrinelor au fost cât se poate de amabili și simpatici, la fel și băiatului căruia i-am făcut pe loc plata și care era deja cu nota pregătită când am ajuns la el. Băuturile a trebuit să le luăm separat, de la bar.

Ciorbă de porc, la Drei-R

La masa curățată de orice firmituri – și așa se vedeau toate din jurul nostru – și sub niște umbrele în culorile curcubeului atârnate de tavan cu capul în jos am plescăit a plăcere. Mâncarea avea gust „de la mama acasă”. Ambele ciorbe – de văcuță și de porc cu tarhon – aveau aceeași încărcătură cu tot felul de legume precum și cele din copilărie, iar porțiile au fost generoase.

Pui picant cu cartofi cu rozmarin, la Drei-R

La felul principal, cartofii se vedeau că nu sunt de la Metro, că au fost curățați manual, iar gustul era bun: rozmarin cât trebuie, usturoi și materie primă bună. Alături cerusem și o porție de pui picant cu legume, cam rece (eram ultimii clienți, după cum aveam să ne dăm seama), cu multe bucăți mari de legume și mai deloc picantă. Nu a fost un preparat rău, dar nici „musai de recomandat” celor care vor ajunge în complex. Eu am mâncat aproape tot adăugând și salată de sfeclă și pot să spun că m-am săturat într-un mod mulțumitor, dat fiind contextul. Un context care include și clienți pentru care proprietarii locului s-au văzut nevoiți să pună un afiș special lângă chiuveta de la toaletă: „Strict interzis spălatul pe picioare și pe corp la chiuvetă. Chiuveta se folosește doar la igienizarea mâinilor”.

Pentru experiența de la „Drei-R” am plătit 127 de lei: 30 de lei pentru puiul picant, 24 de lei pentru două porții de cartofi la cuptor cu rozmarin, 20 de lei pentru o ciorbă de văcuță, 16 lei pentru o ciorbă de porc, opt lei pentru salata de sfeclă roșie, patru lei pentru două chifle, 18 lei pentru două beri fără alcool și cu lămâie la 0,33 litri și șapte lei pentru o sticlă de un sfert de litru cu apă plată. 

Signorina ciao ciao

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de T.S.