Pentru majoritatea dintre noi, transhumanța e simplă: e mai bine pentru ciobani și afacerea lor să le dea oilor să mănânce iarbă ieftină, dacă nu chiar gratis, pe timpul iernii. Astfel că începe o lungă deplasare către locurile cu climă mai blândă.
O cercetătoare din Ungaria, Tóth Kata, de la Universitatea din Viena, Departamentul de Istorie Est Europeană a avut curiozitatea de a ”săpa” în documente, mai adânc de secolul al XVIII-lea, pentru a vedea ce a însemnat de fapt transhumanța pentru Transilvania.
A descoperit că în spațiul carpato-danubian, legăturile dintre Transilvania și Țara Românească au fost profund influențate de acest fenomen, în special în ceea ce privește creșterea ovinelor. Și mai mult decât atât. Un fenomen meteorologic care a influențat o mare parte din glob a adus bunăstare ciobanilor din Mărginimea Sibiului.
Prin studiul ”Transhumanța transilvănenilor în Valahia, în secolele XVI și XVII” Tóth Kata aduce o lumină nouă asupra complexității acestui fenomen, într-o perioadă adesea neglijată de istorici, care s-au concentrat preponderent pe transhumanța de după secolul al XVIII-lea. Ea a săpat mai adânc de atât.
Folosind o gamă extinsă de documente – hrisoave, scrisori și registre fiscale – studiul ei subliniază interacțiunea dintre factori politici, economici și climatici. Toate acestea au modelat de fapt drepturile de pășunat și obligațiile fiscale ale păstorilor transilvăneni în Valahia.
Mica Eră Glaciară și avântul oieritului în Transilvania
O legătură aparent ciudată și greu de bănuit. Mica eră glaciară, denumită și Mica glaciațiune a fost o perioadă cuprinsă între 1250 și 1850, timp în care a avut loc o scădere bruscă a temperaturii terestre în emisfera nordică.
Această perioadă a fost precedată de o lungă perioadă cu temperaturi relativ ridicate, perioadă denumită ”Perioada medievală caldă”.
Începutul secolului al XIII-lea a marcat începutul expansiunii suprafeței acoperite cu ghețari, până la faza maximă de expansiune, în jurul anului 1850, când temperaturile au reînceput să crească.
Ceea ce istoricii și etnografii transhumanței transcarpatice nu au luat încă în considerare este legătura dintre Mica Eră Glaciară și transhumanța pe distanțe lungi. A făcut-o Tóth Kata.
Ea susține că schimbările climatice și condițiile meteorologice, observate în unele regiuni încă din secolul al XV‑lea, i‑au determinat pe oameni, în multe părți ale Europei, să adopte forme alternative de agricultură și de creștere a animalelor.
”Factorii climatici au jucat probabil un rol important și în interesul otoman pentru oile transilvănene. Iernile lungi și reci decimau periodic turmele de oi din Anatolia și Balcanii de sud. Nu este o simplă coincidență faptul că solul Michael Tholdalagi a trebuit să negocieze cu Poarta, în 1628, problema comerțului cu oi. Conform poruncii princiare, acel an – la fel ca precedentul, 1627 – a fost deosebit de rece în Imperiul Otoman”, spune autoarea.
În zona noastră, în acea perioadă, verile – uneori prea calde și secetoase, alteori prea reci și ploioase – făceau imprevizibile atât culturile de cereale, cât și producția de fân. Pășunatul de vară era o problemă mai puțin gravă decât hrănirea animalelor iarna.
Verile mai scurte – uneori secetoase, alteori excesiv de ploioase – îngreunau cositul unei cantități suficiente de fân.
Autoarea explică faptul că nu este exclus ca ardelenii să fi fost uneori nevoiți să importe fân: în 1640, de pildă, locuitorii satului Berivoiești din Țara Românească au furat fân de pe teritoriul Mănăstirii Vieroș pentru a‑l vinde unor oameni din Țara Bârsei. În alte cazuri, soluția a fost iernatul vitelor în Țara Românească. Dar și așa situația era mai bună decât cea din estul UImperiului Otoman.
În 1686, cancelarul transilvănean Mihály Teleki i‑a cerut domnului muntean Constantin Brâncoveanu să îi asigure un loc de iernat pentru oile sale, arătând că va lăsa turmele să fie duse în Țara Românească „din pricina fânului scump”.
Voievodul i‑a pus la dispoziție lui Teleki „în același loc” un loc de iernat „unde fusese”, întrucât acolo exista hrană suficientă.
Rezultă că nu era pentru prima dată când Teleki își ierna turmele dincolo de Carpați.
În plus, vara lui 1686 a fost într‑adevăr neobișnuit de caldă și secetoasă, ceea ce ar fi putut afecta negativ recolta de fân. Războiul Ligii Sfinte (n.r. o serie de alianțe creștin-europene, organizate de Vatican începând cu secolul al XVI-lea, având ca scop principal oprirea expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Cea mai notabilă a fost cea din 1684-1699, care a obținut victorii decisive împotriva turcilor, eliberând Ungaria și părți din Balcani), aflat atunci în desfășurare, a influențat probabil și el prețurile fânului.
Fenomenele meteorologice extreme, tipice Micii Ere Glaciare, au constituit, așadar, un stimulent major pentru ardeleni în a‑și ierna turmele în Țara Românească. Deși schimbările climatice au avut un impact redus asupra transhumanței pendulare pe distanțe scurte și a pășunatului de vară, ele au influențat în mod semnificativ răspândirea transhumanței pe distanțe lungi în căutarea pășunilor de iarnă.
”Trebuie subliniat că cererea crescută de pășuni montane se observă și pe partea munteană. Totuși, acest proces nu poate fi explicat doar prin faptul că, datorită răspândirii scrisului, s‑au păstrat mai multe surse.
De fapt, creșterea oilor în Țara Românească a fost determinată într‑o măsură mult mai mare de comerțul cu oi cu Imperiul Otoman.
Din a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, sultanii au cerut regulat un anumit număr de oi din Țara Românească, în principal pentru aprovizionarea Istanbulului. Deși nu în aceeași măsură ca în orașele săsești transilvănene, și în Țara Românească importanța meșteșugurilor a crescut în secolul al XVII‑lea, iar aici se observă de asemenea o ușoară creștere a populației.
Transilvania era, la rândul ei, o piață importantă pentru lâna din Țara Românească: manufactura de postav de la Vințu de Jos (Alvinc/Unter‑Wintz) își procura o parte din materia primă de dincolo de Carpați, iar în 1649 judele Brașovului, Michael Hermann, i‑a cerut marelui spătar Diicu să îi trimită lână.
Nu este clar însă cum au influențat tiparele meteorologice schimbătoare creșterea oilor în Țara Românească. În răspunsul său, Diicu îi scria lui Hermann că, deși era luna martie, vremea era încă de iarnă, nu era fân, iarba nu crescuse, oile erau slabe și, prin urmare, nu îi trimisese încă lâna cerută.
Paul Bencker, tot din Brașov, notează în jurnalul său că iarna lui 1684 a fost neobișnuit de lungă și cu zăpadă abundentă, iar mii de oi au pierit „atât la munteni, cât și la ai noștri vlahi” (adică românii din Transilvania). De aceea este de înțeles că în 1669 voievodul Antonie a acordat locuitorilor din Șcheii Brașovului un privilegiu special: în caz de viscol de iarnă, li se permitea să se retragă cu turmele în păduri. Pădurea oferea nu doar adăpost, ci și hrană pentru animale. Așadar, chiar dacă din punct de vedere politic și economic condițiile erau favorabile pășunatului peste hotar, din punct de vedere climatic și al stării turmelor acestea nu erau întotdeauna prielnice.
Deși impactul fiecărui factor a variat de la o regiune la alta și în timp, se poate afirma în general că cererea de pășuni de vară și de iarnă a crescut de ambele părți ale Carpaților începând din a doua jumătate a secolului al XVI‑lea.
În consecință, conflictele legate de utilizarea pășunilor între cele două țări s‑au înmulțit. Acest lucru a făcut din ce în ce mai necesară reglementarea scrisă a pășunatului. În secolul al XVII‑lea, folosirea pășunilor nu mai era stabilită doar la nivel local”, se precizează în document.
Daruri ”de dragul păcii” de la sibieni pentru Țara Românească
Începând cu anii 1540, registrele de socoteli ale Sibiului menționează soli trimiși anual în Țara Românească, la sfârșit de mai și început de iunie (la debutul sezonului de pășunat de vară), „de dragul păcii și bunei vecinătăți” și „al munților”, spune autoarea.
”Solii duceau voievodului daruri bogate: cupe de argint aurite, coifuri, scuturi, diverse vase și potire. După 1562 însă, nu mai par să existe delegații la voievod în fiecare an, iar registrele de socoteli menționează tot mai rar „munții” ca motiv al misiunii. În schimb, ele pun accentul pe buna vecinătate dintre principate, fără a uita de darurile generoase.
Este, așadar, incontestabil că împărțirea și folosirea pășunilor montane erau reglementate prin dreptul cutumiar între Sibiu și Țara Românească, acest drept fiind reînnoit anual de părți în schimbul unor daruri bogate, în funcție de contextul politic și economic al momentului. Totuși, rămâne discutabil în ce măsură acest drept poate fi considerat permanent – este posibil ca deja sub Mircea cel Bătrân proprietarii de oi din Cisnădie să fi „răsplătit” prin daruri dreptul de a‑și paște liber turmele. În orice caz, asemenea acorduri făceau parte integrantă din „buna vecinătate”, reflectată, printre altele, în respectarea reciprocă a hotarului și în încercările de a combate frecventele furturi de animale”, scrie Tóth Kata.
Cum erau primiți turcii care veneau după oi în Transilvania
Sursele din secolul al XVII‑lea, citat de către autoare, atestă deja un comerț cu oi cu otomanii, inițiat de transilvăneni.
Conflictele militare de la începutul secolului au epuizat, fără îndoială, vistieria principatului, astfel că dieta din 1617 a justificat reluarea exportului de vite prin nevoia de venituri.
În 1628, la ordinul principelui Gabriel Bethlen, solul Mihály Tholdalagi a trebuit să negocieze la Poartă pentru a permite transilvănenilor să ducă anual un anumit număr de oi la Târgoviște sau București, de unde urmau să fie preluate de oamenii sultanului.
Din această scrisoare reiese că negustorii otomani de oi, numiți celepi, nu intrau în Transilvania. În 1674 însă, măcelarul‑șef al sultanului i‑a cerut principelui Mihály I Apafi să sprijine un negustor numit Iani, care călătorea spre Transilvania pentru a cumpăra oi.
”Prezența tot mai mare a negustorilor otomani de oi putea duce la tensiuni. De aceea, dieta din 1675 a interzis negustorilor „din neamuri străine” să meargă „din sat în sat, din oraș în oraș și din pășune în pășune”, permițându‑le să cumpere mărfuri doar în anumite orașe.
După cum notează contele Miklós Bethlen, multe oi transilvănene erau vândute celepi‑lor în Țara Românească primăvara, după ce iernaseră acolo: „Domnii ardeleni scot mari sume de bani din asta și aceasta constituie partea cea mai însemnată a veniturilor lor”.
Prin urmare, principele și nobilimea erau interesate de comerțul cu oi și aveau nevoie mai mare decât înainte de pășunile de vară și de iarnă din Țara Românească”, se precizează în document.
Sursa foto: Arhivă Turnul Sfatului
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Vizualizari: 2167
Ultimele comentarii
Acum 6 ore
Oare
Acum 6 ore
Un cetatean.
Acum 6 ore
Elvis Parizer
Acum 6 ore
Antreprenor nu putoare
Acum 6 ore
Sibian rezistent raw vegan electrique