ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, la începutul Postului Sfintelor Paști: Nu este o restricție, ci o transformare a vieții

La începutul Postului Mare, Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, adresează credincioșilor un amplu cuvânt pastoral despre sensul duhovnicesc al acestei perioade. Părintele evidențiază că drumul spre Înviere este un urcuș interior care unește postul, rugăciunea și faptele milei într-o lucrare de transformare a vieții.

Postul Paștelui, sau Postul Mare, este privit de mulți credincioși drept cel mai riguros și solicitant post din calendarul bisericesc. A început luni, 23 februarie și se va termina sâmbătă, 11 aprilie. Are o durată de aproximativ 7 săptămâni și este mai lung decât celelalte patru posturi anuale – Postul Crăciunului, Postul Adormirii Maicii Domnului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Pornind de la semnificația duminicilor din Postul Mare și de la profunzimea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, mesajul subliniază necesitatea lepădării de patimi și dobândirii virtuților, a pocăinței sincere și a milosteniei concrete. Postul nu este doar o înfrânare alimentară, ci o jertfă adusă lui Dumnezeu și un prilej de reorientare a priorităților spre valorile veșnice.

Prin acest parcurs spiritual, credincioșii sunt chemați să transforme efortul personal în bucurie pascală și să devină mărturisitori ai Învierii lui Hristos în viața de zi cu zi.

Drumul spre Înviere: sinteza teologică, liturgică și practică a Postului Mare în Tradiția Ortodoxă

Urcușul spre Lumină: Treptele maturizării spirituale în duminicile Triodului

„Viaţa spirituală a unui credincios este o permanentă călătorie împreună cu Hristos, având ca sprijin şi călăuză rânduielile liturgice ale Sfintei Biserici, săvârşite în praznicele şi sărbătorile anului bisericesc, ca adevărate popasuri duhovniceşti. Ţinta acestei călătorii este Învierea Domnului, act unic şi mântuitor, la care ajungem reiterând (repetând-trăind) întreaga viaţă şi activitate a Mântuitorului Hristos şi urmându-L, prin nevoinţele noastre, pe drumul Golgotei, prin a cărei Jertfă ne-a împăcat cu Tatăl şi ne-a adus din moarte la viaţă.

Pregătirea credincioşilor pentru a putea urca împreună cu Domnul pe drumul cel greu al Crucii, până la măreaţa Înviere, ţinta finală a călătoriei, se face prin jertfa Postului Mare. Timp de 47 de zile, efortul personal al fiecăruia, prin postul de bucate, dublat de postul de păcate și desăvârșit prin fapte bune, se contopeşte în lucrarea sfântă a Bisericii, care transformă tristeţea pocăinţei în bucurie pascală. Bucuria Învierii va marca apoi tot restul anului liturgic, fiecare duminică devenind o zi de Paşti.

În prima Duminică (a Ortodoxiei) a Postului Mare, vom călători întărindu-ne credinţa ortodoxă prin fapte, urmând ca în cea de-a doua Duminică (a Sf. Ier. Grigorie Palama) să trecem prin Capernaum, dimpreună cu cei patru prieteni ai slăbănogului, pentru a învăţa cu adevărat ce înseamnă prietenia şi pentru a-L căuta pe Hristos, aducându-i cu noi pe toţi cei dragi ai noştri şi pe toţi cei care sunt lipsiţi de forţa lăuntrică pentru a putea veni singuri spre Hristos.

În Duminica a treia (a Sf. Cruci) ne vom închina Sfintei Cruci, care este asemănată, în cântările liturgice ale duminicii, unui copac la umbra căruia ne putem adăposti cu toţii de „arşiţa” ispitelor, în drumul greu al nevoinţelor duhovniceşti.

În Duminica a patra (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul) Îl vom însoţi, înaintea Mântuitorului Iisus Hristos – Cel care ridică întreaga omenire din osânda păcatului –, pe tatăl din Evanghelie, care cere vindecarea copilului său bolnav, strigând şi noi, cu lacrimi, către Dumnezeu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, şi învăţând să avem nădejdea în Dumnezeu şi să ne întărim credinţa prin iubire, ca aceasta să devină forţa care biruieşte pretutindeni.

În Duminica a cincea (a Sf. Cuv. Maria Egipteanca) vom învăţa de la Hristos, dimpreună cu Sfinţii Apostoli, despre întâietatea smereniei, slujind unii altora, înţelegând că sfinţenia este preţul mirului pe care-l oferim spre cinstire lui Dumnezeu, având-o pe Sfânta Maria Egipteanca pildă despre despătimire şi curăţire prin nevoinţe statornice.

În Duminica a șasea (a Intrării în Ierusalim) vom intra în casa Fariseului, găzduindu-L pe Hristos, purtând împreună cu femeia păcătoasă alabastrul cu mir de nard, cu lacrimile pocăinţei din Taina Mărturisirii, în semn de smerenie, de recunoştinţă, de pocăinţă şi de iubire faţă de Dumnezeu. Vom trece prin Betania, prin casa lui Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, și a surorilor sale, Maria şi Marta, şi vom „unge” şi noi împreună cu Maria „picioarele” Domnului cu mir de mare preţ, prevestind îngroparea Sa;

Vom călători împreună cu Hristos şi cu Ucenicii Săi din Betania spre Ierusalimul ceresc, apropiindu-ne de misterul jertfei Sale, purtând ramuri de finic – semnele biruinţei – prin care Îl cinstim pe Stăpânul vieţii şi prin care anticipăm bucuria pascală şi biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Bucuria noastră va fi deplină în ziua Praznicului Sfintelor Paşti, când vom deveni mărturisitori ai Învierii şi vom primi lumina şi bucuria vieţii celei noi, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit-o prin a Sa slăvită ridicare din morţi.

Dinamica virtuților și a patimilor: O perspectivă duhovnicească asupra rugăciunii Sfântului Efrem Sirul

În tot acest parcurs, îndrumător duhovnicesc ne este Sfântul Efrem Sirul, mai cu seamă prin rugăciunea scurtă care însoțește fiecare slujbă din perioada aceasta și care reprezintă o sinteză teologică de mare profunzime a acestui timp liturgic pre-pascal.

«Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.»

Această scurtă rugăciune poate fi considerată ca o intensă mijlocire personală la „Domnul și Stăpânul vieții mele”, pe Care Îl preamăresc și de Care depinde viața mea, dar și un îndreptar moral al pocăinței, necesar în lupta cu propriile neputințe și păcate, pe calea desăvârșirii. Acest ghid practic al pocăinței are o structură simetrică și o prezentare logică, în prima cerere, enumerând cele patru piedici în calea pocăinței, în ordinea lor descrescătoare, de la cea mai mare spre cea mai mică, de care trebuie să scăpăm, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Prima piedică o constituie „duhul trândăviei”, adică lenea care stă la baza multor păcate și care poate duce la apatie sau pasivitate și chiar la cinism, punând mereu întrebarea: la ce bun? „Grija de multe”, a doua piedică, este tot rodul duhului trândăviei. Aceasta este o înșelătorie a vrăjmașului și poate duce la descurajare și chiar deznădejde, penultima treaptă a păcatului, urmată de sinucidere. „Iubirea de stăpânire”, cea de a treia piedică, este provocată de primele două, lenea și grija de multe, ducând la egoism și la iubire de sine, la dorința de a domina, la indiferență și dispreț față de alții. „Grăirea în deșert”, cea de a patra piedică, este transformarea darului suprem al vorbirii în supremul pericol, din instrument al adevărului în mijloc al minciunii.

Acestor patru piedici în calea pocăinței li se opun patru virtuți, ca țeluri înalte ale pocăinței și antidoturi ale păcatelor, prezentate în cererea a doua în ordine crescătoare, virtuți pe care trebuie să le dobândim de la Domnul: „Duhul curăției”, al castității sufletești și trupești, al integrității, opus trândăviei; „Al gândului smerit”, al smereniei, care este fructul curăției și triumful adevărului în noi, pentru că: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (1 Ptr 5, 5); „Al răbdării”, care sete o virtute divină, pentru că Dumnezeu este „îndelung-răbdător și mult-milostiv” (Ps 102, 8), „iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” – ne asigură Mântuitorul Hristos; „Și al dragostei”, care este un dar de la Dumnezeu, țelul final al nevoințelor spirituale, virtutea tuturor virtuților, pentru că Însuși Dumnezeu este iubire.

A treia cerere a rugăciunii cuprinde un rezumat al tuturor virtuților: „dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”. Recunoașterea păcatelor personale trebuie urmată de iertarea aproapelui, nu de judecarea lui, după îndemnul Mântuitorului de a scoate bârna din ochii noștri, iar nu paiul din ochii altuia (cf. Mt 7, 5).

Cele trei cereri ale rugăciunii Sfântului Efrem Sirul sunt însoțite de metanii, ca mărturii ale participării și a trupului la nevoințele sufletului. Metania este semnul psiho-somatic al pocăinței și al adorării lui Dumnezeu, în fața Căruia ne aplecăm până la pământ, ne prosternăm cu trupul nostru, care „este templu al Duhului Sfânt” (1 Co 6, 19).

Postul ca act de cult și jertfă bineplăcută lui Dumnezeu

Postul este un act de cinstire adusă lui Dumnezeu, cu suflet smerit și înlăuntrul sufletului. Există acest sens tainic al postului pe care trebuie să îl înțelegem astăzi așa cum se cuvine. Nu înseamnă că trebuie să te ascunzi și să minți când postești, ci să nu te lauzi în fața altora care nu postesc, umilindu-i pe aceștia. În cazul în care cineva te invită să servești ceva ce nu este de post se poate găsi ușor o scuză, fără să se considere refuzul ca o ofensă sau ca un act de mândrie a celui ce postește. Nici acceptarea fără nici o problemă de conștiință a invitației de a servi în post mâncări care știi că nu sunt de post, dând vina încălcării postului pe cel care doar te-a invitat să servești, dar nu te-a și forțat. Nu suntem smeriți în astfel de cazuri, ci doar n-am înțeles sensul profund și adevărat al postului.

Mântuitorul Iisus Hristos condamnă fățărnicia fariseilor în legătură cu postul, care urmăreau doar lauda și aprecierea oamenilor, nu folosul sufletesc al acestor nevoințe. La fel s-a lăudat fariseul în rugăciunea sa din templu, când a zis: „...postesc de două ori pe săptămână...” (Lc 18, 12), înșirând apoi toate așa-zisele sale virtuți, lipsindu-i cel mai de preț lucru, smerenia.

Postul este o lucrare spirituală complexă, pornită din credință și din dorința omului de desăvârșire prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Sensul pozitiv al postului constă tocmai în voința liberă a credinciosului de a se pregăti sufletește și trupește pentru apropierea de Hristos și de Tainele Sale mântuitoare: Spovedania și Împărtășania. Prin postire noi oferim sufletului nostru șansa de a obține victorii asupra neputințelor trupești, prin înfrânarea de la o anumită mâncare și de la păcate. Postul adevărat nu este o simplă „restricție” de la hrana mai consistentă, de origine animală, pe care și-o impune un credincios, într-o zi sau într-o perioadă de timp, ci este o completare și o încununare a acestui efort fizic, cu cel spiritual, „postul de bucate fiind unit cu postul de păcate” și cu împlinirea faptelor milei trupești față de aproapele nostru. Orice restricție creează, psihologic, o reacție puternică împotriva acesteia. Înțeleasă în adevăratul ei sens, practicarea postirii devine o virtute de mare folos pentru progresul nostru spiritual, spre câștigarea mântuirii.

Prima poruncă de postire au primit-o strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și tot ei au săvârșit prima încălcare a postului, gustând din pomul cunoașterii binelui și răului. Și noi, iubitori de desfătare și stăpâniți de dorința de posesie, crezându-ne stăpâni și pe darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, zicând: „am” mâncare bună, ne angajăm foarte greu într-o lucrare de postire adevărată și completă.

În sens duhovnicesc, postul este și un act de cult, o jertfă, fiind rânduit de Biserică și încadrat în lucrarea ei liturgică, Hristos Însuși sprijinind toată osteneala omului, postind El în noi și în locul nostru. Pe lângă jertfa noastră pentru întreținerea vieții, care este obligatorie și greu de împlinit, jertfa postului este plăcută și ușoară, precum jugul lui Hristos, Care este bun și sarcina sa ușoară (cf. Mt 11, 30).

Faptele milei creștine ca fundament al bogăției eshatologice

Urcușul duhovnicesc spre Praznicul Învierii nu se rezumă doar la o introspecție izolată, ci se validează prin deschiderea ontologică spre celălalt, transformând rugăciunea minții în liturghie a brațelor. Dacă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul fundamentează asceza interioară prin cererea virtuților, fapta bună reprezintă expresia lor vizibilă și proba autenticității metanoiei. În viziunea ortodoxă, procesul de purificare este indisolubil legat de actul milosteniei, deoarece nicio virtute nu poate fi deplină fără exercitarea iubirii jertfelnice. Astfel, perioada Postului Mare devine un timp al reevaluării priorităților existențiale, în care credinciosul este chemat să depășească grija de sine pentru a investi în valori care transcend temporalitatea. Această dinamică a convertirii resurselor pământești în valori eterne constituie fundamentul bogăției eshatologice, un subiect pe care îl dezvoltăm în secțiunea următoare.

Bunurile materiale, mai înainte de toate, sunt daruri ale lui Dumnezeu, Care rânduiește ploaie și vreme bună, spre rodirea pământului, și Care ne dă sănătate pentru a putea obține, prin munca noastră, cele necesare vieții pământești. Cel care ne-a creat, ne-a dat și posibilitatea sporirii în bine și a creșterii bunăstării pământești, pentru câștigarea fericirii veșnice. Aceste bunurile materiale nu sunt bune sau rele, în sine, pentru că sunt daruri de la Dumnezeu. Atracția noastră față de aceste bunurile trecătoare ale acestei vieți și mai ales modul folosirii lor pot fi bune sau rele. De aceea, Mântuitorul ne atrage atenția asupra faptului că toate bunurile pământești, asupra cărora ne considerăm stăpâni, sunt trecătoare, precum suntem și noi trecători, și sunt supuse distrugerii sau prădării. Considerarea lor drept comori folositoare ale noastre este o amăgire, iar strângerea și păstrarea lor pentru îmbogățire este o lucrare grea, chinuitoare și neducătoare la scopul propus. Sunt atât de edificatoare exemplele pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii cu privire la înrobirea adusă de bogăție a tânărului bogat (Lc 18, 18-27) sau pierderea întregii bogății, într-o clipă, prin părăsirea acestei lumi, din pilda bogatului căruia i-a rodit țarina: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12, 16-21).

Cuvântul Mântuitorului ne îndeamnă însă să dobândim bunătățile veșnice și nepieritoare, din cer, zicând: „Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură” (Mt 6, 19-20).

Faptele noastre bune, dacă sunt săvârșite din iubire față de Dumnezeu și față semenii noștri, se vor transforma în comori nemuritoare, pentru Împărăția Cerurilor, și vor constitui răspunsul cel bun al nostru la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos. Virtuțile noastre dobândite cu multă stăruință personală și prin conlucrarea cu harul divin vor fi înscrise în „Cartea vieții” fiecăruia și ne vor îmbogăți în Dumnezeu. Faptele milosteniei, precum: hrănirea celor flămânzi și însetați, primirea celor străini, îmbrăcarea celor goi, cercetarea celor bolnavi și a celor privați de libertate vor fi primite de Hristos ca fiind făcute Lui Însuși, Care este întruparea desăvârșită a iubirii milostive a lui Dumnezeu (cf. Mt 25, 35-36). Iubirea aproapelui, prin faptele de milostenie, ne produce și nouă bucurii unice, ale împlinirii noastre duhovnicești.

În definitiv, parcursul duhovnicesc al Postului Mare se relevă ca o experiență teologică integrală, în care voința umană se armonizează cu lucrarea harului divin pentru a restaura demnitatea chipului alterat de păcat. Această ascensiune nu reprezintă o simplă succesiune de exerciții ascetice, ci o transformare ontologică a ființei, care începe cu „străpungerea inimii” în rugăciune smerită și se validează prin deschiderea iubitoare către aproapele.

Pocăința, așa cum este structurată în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, încetează să mai fie un simplu sentiment, devenind o „școală a regăsirii de sine”, unde renunțarea la patimi face loc cultivării virtuților nemuritoare. Prin împletirea organică a rugăciunii, a postului înțeles ca jertfă liturgică și a filantropiei, credinciosul reușește să transfigureze timpul și materia, transformând resursele perisabile ale acestei lumi în comori eshatologice.

Finalitatea acestui urcuș duhovnicesc este depășirea izolării egoiste și intrarea într-o comuniune de viață cu Hristos Cel Înviat. Astfel, prin milostenie, care prelungește rugăciunea minții, credinciosul nu doar anticipează bucuria pascală, ci participă activ la biruința asupra morții, dobândind certitudinea că fapta bună, săvârșită din dragoste, rămâne singura zestre veșnică ce poate fi înscrisă în „Cartea Vieții”. Postul Mare se dovedește a fi, în ultimă instanță, drumul necesar de la robia temporalității la libertatea deplină a fiilor lui Dumnezeu.”

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi