Prof. Gabriela Maniu, directoarea Școlii Nr. 4, s-a pensionat: „Nu regret nimic, doar trecerea anilor”

După 28 de ani petrecuți la conducerea Școlii Gimnaziale Nr. 4 din Sibiu și aproape patru decenii de carieră în învățământ, profesoara Gabriela Maniu se pregătește să iasă la pensie. Este directoarea sub care școala a devenit una dintre cele mai căutate din oraș, dar este, înainte de toate, un dascăl care a intrat în sistem în 1987, printr-o repartiție guvernamentală, și care nu a plecat niciodată de la catedră.

Gabriela Maniupovestește despre începuturile carierei, despre momentul în care a acceptat, cu emoție și îndoieli, să devină director, despre proiectul de suflet derulat timp de 25 de ani cu o școală din Germania, despre frustrările legate de extinderea școlii și despre schimbările pe care le-a văzut, în timp, la elevi, la părinți și la profesori. Este, în egală măsură, o poveste despre vocație și despre prețul, dar și bucuria, unei vieți dedicate educației.

De unde a pornit pasiunea dumneavoastră pentru educație? Spuneți-mi puțin despre începuturile carierei.

Am început în 1987, prin repartiție guvernamentală, așa se proceda atunci, îți luai postul prin repartiție. Am terminat Facultatea de Filologie, secția Germană-Istorie, și mi-am luat postul la Bârlad, combinat cu Stoișești, un sat tot din județul Vaslui. M-am dus la post pentru că, timp de trei ani, erai obligat să te prezinți acolo. Am predat germană la Bârlad și istorie la Stoișești.

Dar pasiunea mea pentru învățământ vine de mult mai devreme, din copilărie. Îmi amintesc că îmi aliniam păpușile, maimuțoii, toate jucăriile pe care le aveam, și mă jucam de-a școala.

Și după perioada de la Bârlad și Stoișești?

Am mai fost la Vaslui un an și jumătate, iar din ianuarie 1990, după Revoluție, am venit la Cisnădie.

Dumneavoastră sunteți sibiancă?

Da, sunt sibiancă. Am venit la Cisnădie, apoi, la o nouă repartizare a posturilor, am ajuns la Racovița. Practic, am renunțat la un oraș ca să mă duc la țară, dar eram legată sentimental de Racovița, așa că m-am dus acolo cu drag.

După aceea, în 1996, mi s-a propus să vin la Școala 4, detașată pe postul de germană, pentru că plecase colega care preda germană în Germania. Am venit, iar în 1999 am dat din nou concurs, concurs de titularizare, ca să pot intra în municipiu. M-am titularizat, iar în 1998 fusesem deja propusă director. Din 1998 sunt director, până în prezent.

Deci sunt 28 de ani de când sunteți director…

Da, 28 de ani de director la Școala 4 și peste 30 de ani de profesor, la care se mai adaugă și cei câțiva ani de la începutul carierei, din Vaslui.

Dacă ar fi să vă întorc astăzi în prima zi în care ați intrat în Școala Gimnazială Nr. 4, ce vedeți?

M-am bucurat foarte mult, deși am regretat plecarea din Racovița, și acolo fusese foarte bine, chiar dacă predam germană modernă. Colectivul era frumos și aveam amintiri de acolo. Dar am acceptat cu bucurie să vin la Sibiu, pentru că era chiar școala în care învățasem eu, timp de opt ani. Am fost elevă a Școlii gimnaziale Nr. 4. Așa că aș putea spune că nu am 30 de ani legați de această școală, ci 38 de ani.

În ce moment ați simțit că nu mai sunteți doar profesor, ci omul care răspunde de destinul întregii școli?

În momentul în care am fost propusă director. Mi-am dat seama atunci de responsabilitatea imensă pe care mi-o asumam: nu mai răspundeam de 35 – 36 de copii, cât aveam într-o clasă pe vremea aceea, ci de aproape 900. Am stat și m-am gândit vreo săptămână dacă accept sau nu.

Și ați mai avut decizii dificile? Una pe care a trebuit s-o luați ca director și pe care nici astăzi nu o uitați?

Nu știu dacă a fost chiar dificilă, pentru că, în general, lucrurile mi-au mers de la sine, mi-au fost la îndemână. Poate cea mai dificilă decizie a fost cea de după prima lună ca director, în 1998, când a trebuit să mă hotărăsc dacă mă duc la concurs. Deja văzusem, în doar o lună, ce responsabilități presupune funcția și m-am gândit că poate nu ar trebui să merg mai departe, implica foarte mult timp petrecut la școală și mai puțin timp cu familia. Aveam un copil de opt ani, care mergea la școală, și voiam să fiu și mamă, să fac și lecții cu el.

Până la urmă, am știut că dacă mă duc la concurs, îmi asum patru ani de zile de această responsabilitate. M-am dus și am reușit. Am avut mare noroc, în toți cei 28 de ani de director, cu o familie care m-a înțeles, un soț care m-a susținut și o mamă care m-a ajutat de multe ori cu copilul, cu dusul la școală, cu lecțiile.

Deci au existat sacrificii.

Da.

Există o realizare despre care nu s-a scris niciodată, dar de care sunteți poate mai mândră decât de toate diplomele și proiectele?

Am avut multe realizări, iar despre unele s-a și scris. Cred că cel mai de suflet a fost un proiect pe care l-am dus timp de 25 de ani, ai cărui beneficiari au fost elevii, un proiect cu Germania, pentru elevii de la secția germană, care aveau ocazia să stea două săptămâni într-o familie germană și să-și perfecționeze limba, pentru că acolo nu se putea vorbi decât germană. Familiile și copiii nu știau românește. În anul următor, veneau copiii din Germania și stăteau la rândul lor la noi. Pe lângă activitățile propriu-zise, era important să vezi cum se trăiește acolo, ca elev.

Acesta a fost proiectul meu de suflet, despre care s-a mai scris atunci când veneau ei în vizită. Tot de suflet au fost și rezultatele foarte bune ale copiilor la evaluările naționale, deși acolo nu-mi pot atribui prea multe merite, fiindcă eram implicată eu și încă un coleg din Germania, care între timp s-a pensionat. De asta, de altfel, nici proiectul nu a mai continuat, nimeni nu a vrut să preia ștafeta. Am avut rezultate bune de-a lungul anilor: anul trecut, un elev a luat 10 la germană, iar alții, în alți ani, au luat 10 la toate materiile. Cred că am contribuit puțin la asta, pentru că nu poți lua 10, nici măcar 9, dacă profesorul nu-și face treaba.

Ați condus una dintre cele mai bune și mai căutate școli din oraș. Cum ați reușit s-o mențineți în top?

Contează calitatea elevului, dar contează foarte mult și calitatea cadrului didactic. Colectivul de profesori duce școala mai departe, iar rezultatele sunt ale elevilor și ale profesorilor, directorul e mai degrabă în spate. De asta i-am și urat colegei care îmi urmează succes, sănătate, diplomație și empatie. Directorul trebuie să știe să fie alături de oameni. Oricum, când îți alegi meseria de dascăl, în general ești empatic, ești aproape de oameni. Trebuie să știi să-i înțelegi și să știi când și cum să le ceri lucruri. Eu nu am avut niciodată o atitudine de șef, ci una colegială, și cred că de asta m-a și respectat lumea.

Cum descrieți colectivul cu care ați lucrat? Ați avut și colegi alături de care ați fost din primii ani la Școala 4?

Da. Am avut chiar un fost profesor și una dintre învățătoarele pe care le-am avut în perioada în care am fost eu elevă. La un moment dat, le-am fost directoare.

Ce interesant. V-au privit vreodată cu un soi de mândrie, fiind colegi de vârstă?

Da. Eu, la rândul meu, i-am privit cu respect. Chiar am iubit ceea ce am făcut. Nu pot spune că mi-am dorit vreodată să plec, de fapt, am mai stat un an peste vârsta de pensionare, tocmai pentru că nu voiam să renunț.

S-au schimbat copiii? Dacă am pune față în față un elev de acum 20, 30 de ani cu un elev de astăzi, care ar fi cele mai mari diferențe pe care le-ați simțit?

Ca să fiu sinceră, elevii de atunci aveau alt interes pentru carte, citeau, învățau, iar examenele erau, acum 20 de ani, mult mai grele. Al doilea lucru pe care aș vrea să-l subliniez este respectul față de profesor, care era altul, și mă refer nu doar la respectul elevilor, ci mai ales la cel al părinților. Eu nu am avut niciodată probleme cu elevii, nu am simțit nicio clipă lipsă de respect din partea lor. Dar am simțit, de nenumărate ori, lipsă de respect din partea unor părinți față de cadrele didactice, în general. De aceea spun că directorul trebuie să fie diplomat: nu poți să-i spui unui părinte exact ce gândești, chiar dacă ai dreptate și chiar dacă el îți transmite, prin atitudine, un anumit sentiment. Trebuie să știi, indirect, să-l faci să simtă că nu e în regulă felul în care se comportă cu profesorul respectiv sau felul în care își educă propriul copil să se comporte. Din punctul meu de vedere, toți copiii se nasc buni, părinții sunt cei care îi formează, într-un fel sau altul.

Dar profesorii s-au schimbat?

Nu. Am avut mereu noroc să lucrez cu colegi bine pregătiți, care își văd de meseria lor, indiferent dacă vorbim despre generația mai veche sau despre cea nouă. De asta, de altfel, este școala noastră în top,  pentru că oamenii au îmbrățișat această meserie și o fac cu responsabilitate. Nu am colegi care vin la școală doar ca să aibă „de unde să se întoarcă” la sfârșit de lună cu un salariu. Una dintre mândriile mele este că foste eleve ale școlii au ajuns colege cu noi, au luptat să dea titularizarea, au luat note bune și au devenit colege în adevăratul sens al cuvântului.

Nu putem trece cu vederea peste pandemie, pentru că am trecut cu toții prin acea perioadă. Ce lecție v-a dat pandemia, pe care nu ați învățat-o în zeci de ani de management?

Lecția legată de ce înseamnă lipsa de socializare. Faptul că lumea nu a mai socializat vreme de un an, chiar dacă au existat orele online, a dus la o schimbare a societății, nu neapărat doar a colectivului din școală, ci a societății în general. A lăsat o amprentă asupra psihicului colectiv.

Care este imaginea pe care o veți lua cu dumneavoastră la pensie, un moment emoționant din toți acești ani?

Nu știu exact ce să vă spun, pentru că am avut multe momente emoționante și nu aș putea alege unul singur. Practic, nu am avut nicio generație care să nu vină să mă viziteze. Foștii elevi vin mereu prin clasă, pentru că s-au simțit bine aici, și fac comparații între cum e la liceu și cum era în gimnaziu. Înainte de pandemie veneau chiar la colindat, după pandemie, din păcate, asta s-a mai pierdut, dar continuă să mă viziteze la școală. Alte momente emoționante sunt cele în care foștii elevi vin cu proprii copii, să-i înscrie la școală, sau când ajung, prin clasa a cincea, copii ai căror părinți au fost, la rândul lor, elevii mei.

Există un elev al cărui destin v-a marcat și pe care îl purtați încă în suflet?

Da. A fost, cu mulți ani în urmă, vreo 23, o fetiță de la casa de copii. Pe vremea aceea, chiar dacă eram încadrată pe altă normă, mi-am luat o oră de germană suplimentară ca să pot lucra cu ea. Era o copilă minunată, sârguincioasă, iar între noi s-a creat o legătură specială. O luam acasă, la mine, câte o săptămână, în vacanțe, bineînțeles, cu toate aprobările necesare, și aveam activități împreună. De vreo nouă ani nu ne-am mai întâlnit.

Poate vă sună acum, după acest interviu.

Da, ce mai știu despre ea e că a terminat facultatea și lucrează undeva în domeniul administrativ.

Îi putem spune numele mic?

Damaris.

Dacă ați putea schimba un singur lucru din toată cariera dumneavoastră, care ar fi acela? Cu alte cuvinte, regretați ceva?

Nu regret nimic. Singurul lucru pe care îl regret este trecerea anilor, dar asta e firea lucrurilor, nu avem cum s-o controlăm.

În opinia dumneavoastră, care este una dintre cele mai mari probleme ale școlii românești, despre care se vorbește prea puțin?

Cred că democrația a fost total prost înțeleasă în educație. Am circulat destul de mult prin Europa și am văzut cum se percepe educația în alte țări. Înțeleg parteneriatele, înțeleg consultările, dar nu înțeleg deciziile luate cu oameni care nu sunt specialiști în educație. Asta ține și de o anumită lipsă de respect și, până la urmă, de lipsă de interes.

Ați simțit vreodată că se iau decizii de sus, de către decidenți, fără ca aceștia să cunoască realitatea din școlile românești?

Nu doar o dată, de cele mai multe ori.

Director versus profesor: ce v-a lipsit cel mai mult în anii în care ați fost director, catedra sau liniștea?

Liniștea. Catedra nu mi-a lipsit niciodată, pentru că am avut mereu ore, și nu puține. Ca director, trebuia să am, potrivit reglementărilor de dinainte de Ordonanța 141, între patru și șase ore la catedră, dar eu mi-am dus întotdeauna clasele până la final de gimnaziu și apoi am preluat imediat o nouă clasă a cincea. Așa că aveam automat opt ore, plus încă două ore plătite cu ora, ceea ce nu mi s-a părut niciodată exagerat, deși recunosc că e greu, mai ales la o materie de examen precum germana, unde ai și responsabilitatea pregătirii elevilor.

Astăzi e chiar mai greu decât atunci. Copiii sunt din ce în ce mai obișnuiți cu confortul tehnologiei, nu spun că nu sunt isteți, au o anumită abilitate, mintea le merge repede, dar nu cred că sunt mai deștepți decât eram noi. Noi nu am avut acces la informația la care au ei acces acum; dacă am fi avut și noi gadgeturile astea, poate nici noi n-am fi muncit la fel de mult. Iar eu, ca director, am învățat toată viața, am făcut cursuri de formare încă din 2000. Generația actuală e obișnuită să obțină o informație rapid, „pe moment”, fără să aprofundeze.

Eu, de exemplu, și acum, chiar dacă aș putea să butonez și să caut rapid pe telefon, mă duc mai degrabă la carte, la DEX, la dicționarul de sinonime. Mă pregăteam mereu temeinic pentru ore, chiar și după 30 de ani de carieră. Mă gândeam mereu ce material să le dau copiilor, ce surprize să le pregătesc. Copiilor mei nu le dădeam lecturi obligatorii, le ofeream o listă din care puteau alege ce le place, dar la începutul semestrului trebuiau să-mi prezinte două romane, fără să copieze rezumate de la alții. Îmi amintesc cum, pe vremea mea, la bacalaureat, luam rezumatele de la unii la alții și era o inerție teribilă în felul în care se învăța literatura. Asta e ceva ce am vrut mereu să evit la propriii elevi.

Ați plâns vreodată din cauza școlii?

Da, de mai multe ori, nu o singură dată. Am plâns pentru proiecte respinse, după nopți și zile de muncă alături de colegi, în timp ce alții, culmea, nu chiar din domeniul educației, câștigau. A fost una dintre cele mai mari frustrări ale mele.

O a doua frustrare este legată de solicitările de extindere a școlii, pe care le facem de zece ani, din 2016, și care nu au fost onorate, deși avem un număr foarte mare de elevi, aproape 980, și rezultate foarte bune la evaluarea națională, ceea ce demonstrează că se face treabă serioasă aici și că acești copii merită o bază materială pe măsură, inclusiv o sală de sport conformă. Nu am nimic cu nicio altă școală care s-a reabilitat înaintea noastră, chiar dacă avea de două ori mai puțini elevi decât noi, dar cred că extinderea și sala de sport ar fi trebuit făcute mult mai devreme. Așa, riscăm să nu ne încadrăm în prevederile Legii 198, care impun ca, până în 2030, toți elevii să învețe în programul de dimineață, decât dacă vom reveni la clase de 40 de elevi, în loc de maximul actual de 28.

Am auzit că se vorbește despre scăderea numărului de elevi. Ați simțit-o și dumneavoastră?

Da, chiar din acest an. De obicei formam patru-cinci clase pregătitoare, patru la secția română și una la cea germană, iar anul acesta am format doar trei. Ce-i drept, anticipasem această scădere.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj tuturor părinților, fără să existe replică, care ar fi acela?

Aș avea nevoie de sinceritate din partea lor, ca să ne atingem, împreună, scopul comun. Și aș vrea să le amintesc că cele mai frumoase momente în viață sunt cele petrecute alături de copii.

Ce calitate nu ar trebui să piardă niciodată un profesor, indiferent cât de mult se schimbă societatea?

Calitatea de a fi un bun profesionist, să-și stăpânească disciplina pe care o predă, și calitatea de om, de a empatiza cu elevii.

Ce este mai greu: să conduci o școală sau să accepți că a venit momentul să pleci?

Să accept că a venit momentul să plec.

Peste 10 ani, ce v-ați dori să spună un fost elev, când aude numele dumneavoastră?

Mi-aș dori să-și amintească de momentele plăcute din școală și de rezultatele pe care le-a obținut. Nu mi-am „regizat” niciodată un sfat anume pe care să-l fi repetat tuturor generațiilor, fiecărei generații i-am spus, de fapt, lucruri diferite. Bineînțeles, le-am dat mereu sfaturi de bun-simț, să fie atenți cum scriu, să se concentreze, să nu se grăbească, dar nu am avut o frază anume, „de efect”, pe care s-o repet mereu.

De altfel, elevii mei de la secția germană au fost, uneori, puțin nemulțumiți de exigența mea. E normal, evoluția e vizibilă de la clasa a cincea, unde ești mai jucăuș și mai maleabil, față de clasa a opta, când lucrurile se schimbă. Îmi spuneau: „Vai, ce rea v-ați făcut dintr-o dată!” Dar eu nu m-am făcut rea, pur și simplu nu mai aveam timp de povești, trebuia să lucrăm.

Ce v-a făcut să zâmbiți ultima dată la școală?

O năstrușnicie de-a copiilor.

Când ați simțit că au meritat toate sacrificiile pe care le-ați făcut?

De fapt, eu nu le-am simțit niciodată ca pe niște sacrificii, poate doar în ultima vreme aș fi putut să le numesc așa. În rest, erau lucruri care veneau de la sine și, sincer, mi-a plăcut să le fac, de aceea am și petrecut atât de mult timp la școală. Nu m-am întrebat niciodată de ce trebuie să fac un anumit lucru; am avut o educație în care, dacă îți asumi ceva, îl duci la bun sfârșit.

Ce nu știe lumea despre viața unui director?

Mulți cred că directorul e doar cel care „comandă”. Dar directorul este, de fapt, un model pentru ceilalți, un model de conduită, de muncă, de gândire, de atitudine, în toate sensurile cuvântului. Puțini știu că el stă, de fapt, în spatele tuturor proiectelor din școală și cât de multă muncă presupune asta, chiar dacă nu-l vezi agitându-se toată ziua.

Care este cel mai mare mit despre profesori?

Că profesorii au prea multe zile de concediu și că se plâng degeaba, având, chipurile, trei luni de vacanță. De fapt, eu, personal, nu m-am lăsat niciodată influențată de asta. Când am intrat în învățământ, în 1987, nici nu aveam foarte multe alternative pentru studiile mele, traducător, muzeograf sau alte câteva variante. Dar, sincer, nici dacă ar fi existat alternative nu m-ar fi interesat. Știam că salariile din educație nu au fost niciodată foarte mari, dar mi-am ales meseria asta pentru că mi-a plăcut, așa cum v-am spus, încă din copilărie, când mă jucam de-a școala cu păpușile mele. Mi se pare, totuși, jenant să ajungi să câștigi mai puțin decât un muncitor necalificat din construcții.

A existat vreodată un moment în care ați vrut să renunțați?

Nu.

La final, aș vrea să lăsați un mesaj pentru persoana care vă va înlocui și pentru colectivul care rămâne în urmă.

Persoanei care îmi urmează îi doresc succes și îi doresc să fie, așa cum am mai spus, empatică și diplomată, și să reușească, prin diplomație, să mențină colectivul la fel de frumos cum l-am păstrat eu. Colegilor mei le mulțumesc… Sunt emoționată. M-ați făcut să-mi dea lacrimile. Le mulțumesc și mândră că i-am avut alături, cu unii dintre ei, doi-trei, sunt colegă de 30 de ani. Le doresc sănătate și, bineînțeles, ne vom mai întâlni.

Ce veți face după ce nu veți mai merge la școală? Cum veți profita de timpul liber?

Am atâtea proiecte! În primul rând, o să citesc tot ce nu am apucat să citesc în ultimii ani, în tot acest timp am avut ocazia să citesc doar în concediu, iar în rest am citit, în principal, legislație. O să merg în excursii, o să fac tot ce nu am reușit să fac până acum sau ce am făcut doar „pe fugă”, o săptămână de schi în concediu, un weekend, atât. De multe ori nici nu puteam pleca nicăieri de weekend, pentru că trebuia să-mi pregătesc lecțiile pentru școală. Există viață și după pensionare.

Odată cu începerea noului an școlar Prof. Gabriela Maniu va fi înlocuită în funcția de directoare a Școlii Gimnaziale Nr. 4 de prof. Dorina Dobrilă.