Din Scoția și Franța până în Piața Huet. Poveștile calfelor ajunse în acest an la Sibiu: „Nu vezi orașul pentru care ai plătit, ci orașul real”

Și în această vară, atelierele calfelor din Piața Huet adună povești începute la mii de kilometri distanță. Una trece prin insulele Shetland și pe lângă un fiord norvegian. Alta începe chiar la Sibiu, unde un voluntar german și-a schimbat planurile de viitor după serile petrecute în Casa Calfelor. O a treia urmărește drumul unei cofetar-patiser care vrea să afle câte ramuri încap în meseria ei, iar ultima îi aparține unui francez care a parcurs 2.400 de kilometri cu autostopul pentru câteva zile petrecute aici.

În fața Casei Calfelor, Sebastian lucrează fierul la forjă într-o zi în care căldura din piață este greu de suportat și fără un foc aprins în apropiere. La câțiva metri, Vero pregătește dulciuri și lucrează aluatul. În timp ce căldura îl ajută pe fierar să modeleze metalul, ei îi topește untul și îi complică munca.

Între ateliere, Jan vorbește cu oamenii care se opresc să privească. Le explică de ce nu are telefon, de ce poartă acel costum și cum ajunge un tânăr să trăiască cel puțin trei ani și o zi fără propriul pat și fără să se poată întoarce acasă.

Thomas, un tânăr francez a ajuns la Sibiu după 13 zile pe drum, însă poate să petreacă doar câteva zile aici pentru că are o întâlnire importantă tot cu calfele în Franța.

Fiecare dintre cei patru a ajuns aici pe un traseu diferit. Îi unesc meseriile învățate înainte de plecare, lucrurile puține pe care le poartă cu ei și alegerea de a cunoaște lumea lucrând, nu doar umblând prin ea.

„Trandafirii mei nu se vor usca niciodată”

Sebastian are 25 de ani, este fierar de aproape nouă ani și se află pe drum de trei ani și trei luni. A trecut prin Germania, Austria, Elveția, Marea Britanie și țările scandinave, lucrând uneori în meseria sa, alteori învățând de la dulgheri sau de la cei care construiesc acoperișuri.

Unul dintre drumurile sale l-a dus prin Anglia până în Scoția, unde aproximativ 30-40 de calfe se întâlniseră într-un loc izolat. După întâlnire a continuat spre insulele Orkney și Shetland, cu intenția de a ajunge în Norvegia.

Nu voia să cumpere un bilet de avion. A început să caute o ambarcațiune privată care să îl poată lua la bord.

„Am întrebat în port și am vorbit cu oameni care aveau bărci de pescuit sau ambarcațiuni cu pânze. Am stat aproape trei săptămâni în Shetland până când am găsit pe cineva. După mai puțin de o săptămână, aproape oricine ne vedea ne întreba dacă am găsit vaporul spre Norvegia. Erau oameni pe care nu îi mai întâlniserăm niciodată, dar toată insula știa că noi eram calfele care căutau o corabie”, povestește Sebastian.

Ajuns în Norvegia, a petrecut aproximativ o lună și jumătate lângă un fiord. Acolo a participat la restaurarea unei construcții tradiționale în care erau adăpostite bărcile. Clădirea avea în jur de 300 de ani și păstra, spune el, o tehnică ale cărei origini ajungeau până în vremea vikingilor.

Deși era fierar, a lucrat acolo mai ales ca dulgher.

„În timpul călătoriei nu înveți doar lucruri despre meseria ta. Eu lucrez des și în alte domenii, cum ar fi dulgheria sau acoperișurile. Înveți și foarte multe pentru viață: cum să intri în legătură cu oamenii, cum să te descurci și cum funcționează lucrurile în alte locuri,” spune calfa din Germania. 

Sebastian este pentru a doua vară la Sibiu. Prima dată a venit după ce o altă calfă i-a propus să meargă în Franța, să întâlnească doi compagnons francezi și să continue alături de ei spre România. A acceptat, iar după încheierea atelierelor a rămas în țară.

A lucrat inclusiv în Alma Vii, unde a realizat două scări din metal pentru o pensiune. În total, estimează că a petrecut deja aproape cinci luni în România.

În Piața Huet face obiecte mici, pe care oamenii le pot lua acasă. Printre cele mai căutate sunt trandafirii din fier.

„Vin oameni și spun: „Am cumpărat anul trecut un trandafir. Îl iau și pe acesta”. Cred că, de-a lungul anilor, trandafirii noștri au început să se răspândească tot mai mult prin România”, spune fierarul, adăugând pe un ton amuzant că, față de cei obișnuiți, trandafirii lui nu se vor usca niciodată.

Ceea ce îl atrage însă la această viață nu este doar libertatea de a trece dintr-o țară în alta. Este felul în care călătoria îl obligă să intre în contact cu oamenii.

Calfele merg în principal cu autostopul, poartă puține lucruri și nu ajung într-un oraș cu hotelul, transportul și traseul rezervate dinainte.

„Când treci prin alte țări în felul acesta, nu călătorești ca un turist. Turistul vine, are hotelul și totul este foarte simplu. Noi trebuie să întrebăm oamenii de pe stradă unde este primăria, unde este magazinul sau încotro trebuie să mergem. Prin aceste interacțiuni începi să afli mai multe despre cultură, despre oameni și despre țară. Este mult mai intens decât o vacanță. Nu vezi orașul pentru care ai plătit, ci orașul real”, povestește Sebastian.

„Cuvântul nostru este singurul lucru pe care îl purtăm permanent cu noi”

Jan, o altă calfă din Germania, povestește că acest fel de drumuri prin Europa depind de oameni necunoscuți, de întâlniri stabilite cu mult înainte și de promisiuni care trebuie respectate. Pentru el, care călătorește fără telefon, cuvântul dat este una dintre puținele certitudini pe care le poate purta cu el. Uneori foarte puține dintre calfele călătoare au doar adresă de email pe care o verifică foarte rar, maxim o dată în lună, pe care, însă, nu poți miza prea mult nici pe aia.

„Poți să scrii că ești în nordul Germaniei, iar celălalt să-ți răspundă că se află undeva în est. Când verificați din nou mesajele, după o lună, puteți fi deja în locuri complet opuse. Dacă stabilim însă o întâlnire, este clar că fiecare trebuie să ajungă acolo. Cuvântul nostru este important, pentru că este singurul lucru pe care îl purtăm tot timpul cu noi”, spune Jan.

În cazul său, drumul spre viața de calfă a început chiar la Sibiu.

Jan este din sudul Germaniei și are origini săsești. Bunicul lui s-a născut în Livezile, județul Bistrița-Năsăud, iar o parte a familiei trăiește și astăzi în România.

După terminarea liceului, a venit în țară împreună cu unchiul său. Au vizitat rudele din zona Bistriței, apoi au ajuns la Sibiu, unde Jan a aflat că poate petrece un an ca voluntar.

„A fost biletul meu de ieșire din Germania și ocazia de a vedea altceva, ceea ce îmi dorisem mereu. Am spus: „Bine, merg în România și rămân un an.”

În 2021 s-a întors la Sibiu și a lucrat în proiecte ale Bisericii Evanghelice. A locuit mai întâi în Gușterița, apoi în Turnișor, a ajutat la diferite activități și le-a vorbit vizitatorilor despre cultura săsească.

În această perioadă a început să petreacă timp la Casa Calfelor. Îi asculta pe meșteșugarii care treceau prin Sibiu povestind despre locurile în care munciseră și despre viața cu puține lucruri după tine.

„Ajungeam des în casă și uneori stăteam la povești cu celelalte calfe. Mă gândeam să studiez, dar îmi rămâneau în minte poveștile pe care mi le spuneau: lucrările la care participaseră și felul în care trăiau, fără să aibă lucruri foarte importante asupra lor. Nu aveau telefoane și nu purtau nimic special cu ei. Mi s-a părut interesant, pentru că și eu sunt destul de minimalist. Ideea mi-a rămas mult timp în minte.”

Jan se înscrisese deja la facultate și urma să studieze asistență socială. Cu câteva luni înainte de începerea cursurilor, a renunțat la plan și a ales o ucenicie în dulgherie.

În octombrie anul trecut a plecat oficial în călătorie. Cel care l-a luat de acasă și i-a explicat regulile primelor luni a fost Franz, un zidar pe care îl cunoscuse tot la Sibiu.

Când a revenit în Piața Huet, nu mai era voluntarul care asculta poveștile celorlalți, ci una dintre calfele îmbrăcate în costumul tradițional.

Între timp a învățat românește, iar oamenii pe care i-a cunoscut în perioada voluntariatului au devenit, spune el, familia sa din România.

„La început a fost greu să mă obișnuiesc să fiu complet singur. După aproximativ jumătate de an am început să mă simt foarte bine aici. Mi-am făcut prieteni români, iar ei au devenit mai mult sau mai puțin familia mea. Pentru mine, România, și mai ales Sibiul, este acum a doua casă.”

La plecare, prietenii i-au spus: „Acuma ești de-al nostru, nu mai ești german”.

S-au revăzut și după întoarcerea lui. Jan nu îi putuse anunța prin telefon, însă câțiva au trecut pe la Casa Calfelor și l-au găsit acolo.

Viața pe care și-a ales-o este admirată de mulți dintre cei care se opresc să vorbească cu el. Jan spune însă că libertatea de a pleca oricând înseamnă și absența unui loc în care să te simți pe deplin acasă.

„Oamenii ne spun deseori că ne invidiază, dar nu totul este pozitiv. Uneori îți este dor de casă. Timp de trei ani trăiești într-o situație destul de extremă și trebuie să te adaptezi. Nu dormi niciodată în propriul pat, nu tot timpul ai camera ta și ești permanent musafirul cuiva. Uneori este greu, dar acesta este modul de viață pe care l-am ales.”

Promisiunea celor trei ani și o zi este simbolizată și de cercelul pe care îl poartă. Jan explică faptul că, la începutul călătoriei, lobul urechii este perforat în mod tradițional cu un cui. În trecut, cercelul era din aur și putea fi folosit pentru plata înmormântării dacă o calfă murea departe de casă.

Jan are două inele. Al doilea este legat de o promisiune personală: pentru fiecare țigară fumată trebuie să doneze 20 de euro unui proiect social.

„Am donat probabil în jur de 120 de euro, pentru cinci sau șase țigări. Dar a funcționat și m-a făcut să mă las de acest viciu pe care începusem să-l am. A fost felul meu de a folosi tradiția și în alt scop mai neobișnuit”, spune el.

Înainte să devină calfă, Jan a participat și la un proiect social din Ucraina, unde a ajutat la pregătirea alimentelor trimise spre estul țării. În timpul șederii sale au avut loc atacuri asupra Kievului, iar la întoarcere a trecut prin Republica Moldova și Chișinău pentru a reveni în România.

În prezent Jan se apropie de primul an petrecut oficial pe drum.

Căldura bună pentru fier și nepotrivită pentru unt

Vero, concetățeancă și ea cu Jan și Sebastian, călătorește de aproximativ aceeași perioadă, dar a plecat cu o altă întrebare: câte direcții poate cuprinde, de fapt, meseria de cofetar-patiser?

În fața atelierului de demonstrații, ea lucrează aluatul și pregătește dulciuri. Are 28 de ani, vine din Soest, un oraș din apropierea Dortmundului, și este prima dată la Sibiu.

În timp ce stăm de vorbă la umbră pe căldura insuportabilă de afară, Vero glumește că condițiile din Piața Huet sunt însă departe de temperatura unui laborator de cofetărie.

„Probabil voi face lucruri mai simple, pentru că este foarte cald. Untul aproape mi s-a topit. În mod normal lucrăm într-un mediu mai rece, la aproximativ 20 de grade, pentru că majoritatea ingredientelor folosite în meseria mea nu se împacă prea bine cu căldura.”

Vero a decis să nu urmeze o facultate și a făcut o ucenicie de trei ani într-o brutărie. În timpul școlii a aflat că și oamenii din meseriile legate de alimentație pot deveni calfe călătoare.

Un profesor i-a oferit datele de contact ale unei brutărese aflate deja pe drum. Vero a mers apoi la o întâlnire la care a cunoscut brutari, producători de bere, morari și grădinari.

„Mi-au povestit despre experiențele lor și m-au inspirat. Am hotărât că voi pleca după ce îmi termin ucenicia. Voiam să văd mai mult din lume, să lucrez în locuri diferite și să descopăr cum își practică alți oameni meseria.”

A pornit la aproape un an după terminarea uceniciei. În timpul călătoriei vrea să încerce cât mai multe dintre ramurile profesiei sale, înainte de a decide în ce direcție va continua.

„Vreau să învăț să fac înghețată și bomboane, să lucrez cu ciocolată și să fac praline. Vreau să cunosc întregul spectru al meseriei, să văd ce îmi place cu adevărat și ce vreau să fac în viitor.”

Drumul spre Sibiu a început cu o încurcătură interesantă și destul de „fierbinte”. În luna iunie a acestui an Vero și o altă calfă trebuiau să ajungă în Franța, unde urmau să se întâlnească cu mai mulți compagnons care veneau spre România. Au încurcat însă data și au ajuns cu trei săptămâni prea devreme.

Se aflau lângă Clermont-Ferrand, iar temperaturile se apropiau de 40 de grade. În loc să aștepte, au hotărât să plece singure. Au traversat Elveția și Austria, unde li s-a alăturat o a treia calfă, apoi au continuat prin Ungaria spre România.

„Când mergem cu autostopul, târgul este într-un fel „fair”: eu îți explic ce fac și tu mă iei cu mașina. Mi-a fost dor de casă uneori, mai ales de oameni de oamenii apropiați. Ei mă pot vizita, însă atât timp cât ne întâlnim în afara zonei de 50 de kilometri din jurul localității mele.”

La Sibiu a pregătit biscuiți împreună cu mai mulți copii și ia în calcul ca, peste unul sau doi ani, să revină pentru a lucra două-trei luni într-o brutărie.

Înainte de plecare se temea că nu este suficient de pregătită să se descurce singură.

„Trebuie să fii independent și să ai curaj pentru a alege acest drum. Am avut câteva ezitări, dar nu am regretat. Călătoria m-a făcut mult mai independentă și am crescut foarte mult. Am devenit mai matură. Înveți multe despre tine și despre meseria ta.”

Aceleași valori, alte reguli

Thomas a venit chiar din sistemul francez și a descoperit la Sibiu că, dincolo de numele și valorile asemănătoare, cele două tradiții funcționează destul de diferit.

El are 23 de ani și este originar dintr-un sat din apropierea orașului Alès, în sudul Franței. Meseria sa, numită în franceză chaudronnier, presupune realizarea unor confecții metalice industriale prin sudarea, îndoirea și prelucrarea tablei.

Înainte a obținut două diplome în mecanică auto, dar a decis să își schimbe domeniul. Voia să călătorească, iar sistemul francez al Compagnons du Devoir îi oferea posibilitatea de a se muta în fiecare an și de a continua, în același timp, pregătirea profesională.

„Cu Compagnons puteam să călătoresc în fiecare an, să învăț o meserie și să obțin diplome, având în același timp un pat în care să dorm, o farfurie cu mâncare și un loc de muncă. Mi-am spus că este ocazia perfectă.”

A plecat din Limoges pe 20 iulie, împreună cu Floriana, o pictoriță franceză, și Johannes, un dulgher german. Au trecut prin Elveția, Italia, Slovenia, Croația și Ungaria și au ajuns la Sibiu după 13 zile și aproximativ 2.400 de kilometri făcuți cu autostopul.

Era prima călătorie a lui Thomas în Europa de Est și prima dată când parcurgea o distanță atât de mare în acest fel.

„Am dormit în locuri minunate și am văzut peisaje extraordinare. Zilele petrecute aici au fost foarte bune, pentru că am putut discuta cu meșteșugarii germani și am descoperit că sistemul francez și cel german au abordări un pic diferite dar împărtășim aceleași valori.”

Calfele germane își aleg mai liber traseele, se deplasează în principal cu autostopul și călătoresc deseori singure. Parcursul francez este mai structurat. Tinerii locuiesc în comunități, lucrează în companii și își continuă anual pregătirea profesională.

„Germanii călătoresc timp de trei ani și sunt, în mare parte, liberi să aleagă unde vor să meargă. Noi, în Franța, suntem mult mai organizați, iar sistemul este mai apropiat de școală. În fiecare an obținem o diplomă și avem un contract de ucenicie sau de profesionalizare cu o companie. Germanii călătoresc mai mult singuri și se întâlnesc din când în când. Noi trăim întotdeauna în comunitate, în case comune.”

Thomas a rămas doar câteva zile la Sibiu și nu a avut timpul și echipamentele necesare pentru a-și practica specializarea. La atelierul demonstrativ a lucrat pentru a doua oară în viață la forjă, unde, cu sculele de acolo, a făcut și el primul său trandafir din metal de care era destul de mândru, dar s-a ocupat mai ales de partea mai puțin vizibilă a vieții în comun: pregătirea meselor, curățenia și spălatul vaselor.

„Nu reușesc acum, de data aceasta să îmi practic aici specializarea, dar pot învăța de la ceilalți. Eu am încercat să forjez, iar prietena mea, care este pictoriță, a lucrat alături de zidari și pietrari. Prin acest schimb putem învăța alte competențe”, încheie Thomas.

Trei ani și o zi pe drum

Tradiția calfelor călătoare își are originile în vechile bresle din Europa Centrală. După terminarea uceniciei, tinerii meșteșugari plecau să lucreze alături de alți maeștri, pentru a învăța tehnici noi și pentru a duce cunoștințele dintr-o regiune în alta.

În forma germană urmată de Sebastian, Jan și Vero, călătoria durează cel puțin trei ani și o zi. Calfa nu are voie să intre în zona de aproximativ 50 de kilometri din jurul localității natale, poartă costumul tradițional și pleacă având asupra sa puține obiecte. Regulile diferă de la o organizație la alta, iar sistemul francez urmat de Thomas este mai apropiat de o formă organizată de pregătire și muncă.

Sebastian spune că aproximativ 700 de calfe din spațiul germanofon se află în prezent pe drum. Tradiții asemănătoare supraviețuiesc și în Franța, iar în Scandinavia mai există doar un număr foarte mic de meșteșugari care le urmează.

La Sibiu, calfele contemporane au revenit în anul 2002, iar întâlnirea lor de vară este organizată anual din 2007. Casa Calfelor din Piața Huet le oferă un loc în care pot locui și lucra, iar în apropiere se află Stâlpul Calfelor, unde meșteșugarii lasă semne ale trecerii lor prin oraș.

Atelierele ediției din acest an au fost deschise oficial luni, 3 august, iar joi, 6 august a avut loc deschiderea festivă, eveniment urmat de un concert susținut de ansamblul Asociației Elijah și continuă în Piața Huet până în 23 august.

Până atunci, Sebastian va continua să lucreze fierul lângă forjă, iar Vero va încerca să-și protejeze aluatul și untul de căldură. Jan va răspunde întrebărilor celor care se opresc în fața atelierelor. Thomas este deja pe drumul spre Franța.

Pentru câteva săptămâni, traseele lor s-au întâlnit la Sibiu. Apoi fiecare va pleca într-o altă direcție, ducând mai departe meseriile învățate, lucrurile pe care le-a aflat de la ceilalți și poveștile adunate până aici.