G. Calinescu in "cartea anului"

La începutul anului curent, în cadrul unei anchete iniţiate de un săptămânal de cultură, la întrebarea „care este cartea anului literar 2009?”, răspunsurile cele mai multe au fost identice: „G.Călinescu – a cincea esenţă”, al cărei autor este Andrei Terian, tânăr universitar la Literele sibiene. Încă de la apariţie, la sfârşitul anului trecut, somptuosul volum (768 p., corp de literă mic) a fost întâmpinat cu superlative de genul „cel mai bun produs al criticii noii generaţii”. O surprindere prea mare nu este pentru cei care cunosc caratele foiletonistice ale acestui critic deosebit de înzestrat, cu o cultură teoretică riguros asimilată, reperat, încă de la începuturile lui publicistice din 2002, ca o voce distinctă a „noului val” în critica literară. Ceea ce poate fi surprinzător chiar şi pentru admiratorii lui este că debutul editorial al lui Andrei Terian, cu un tom ireproşabil configurat academic, este de o anvergură ideatică şi metodologică greu de prevăzut, care, mai mult decât să confirme diversele pronosticuri privind evoluţia şi poziţionarea autorului în cadrul unei generaţii ce încă se mai caută, certifică o performanţă şi, în egală măsură,  consacră o valoare, instituie un reper ferm şi un alt criteriu de conduită în critica şi istoria noastră literară, în câmpul tot mai amorf de la o vreme al cercetării aferente.

Autorul nu şi-a propus o monografie a întregii activităţi literare a prolificului scriitor, ci o radiografie exhaustivă, fără precedent ca realizare şi pătrundere analitică, a operei critice călinesciene, de la cele dintâi articole din 1927 până la „cronicile optimistului” din ultimii ani de viaţă. Impulsul originar al exegezei este precumpănitor polemic şi justiţiar. Scrutarea atentă a celor patru etape ale receptării antume şi postume a criticii lui Călinescu îl conduce pe autor la constatarea unei neconcordanţe între operă şi receptarea ei, a oscilării acesteia – cu câteva excepţii -  între exaltare şi contestare, extreme susţinute, paradoxal, prin manipularea aceloraşi prejudecăţi, însă altfel exploatate. Lectura întinsei opere critice l-a convins pe autor de cât de fals şi neconform cu realitatea este stereotipul criticului , , , “capricios şi, fireşte, injust”, fluctuant în judecăţi, instabil umoral şi resentimentar. Sub acest paradox al receptării, tânărul universitar sibian descoperă o injustiţie lipsită de temei şi un caz de mari proporţii, a cărui reconsiderare, în vederea unei adecvate situări a criticului, şi-o asumă în studiul întreprins cu o impresionantă acribie. Debarasată de  clişee şi fundamentată teoretic pe sugestii ale filosofiei analitice şi ale pragmatismului american ( îndeosebi Rorty, Fish, White) lectura lui Terian descoperă, în conglomeratul călinescian atât de contradictoriu, aparent haotic  şi derutant, un sistem viguros, configurat „ca o reţea de noduri multiple şi cu legături complexe”, care funcţionează prin interacţiuni, conexiuni şi determinări, prin reciclări şi activări ale nucleelor  lui constitutive. Nu e vorba, desigur, de un sistem explicit, gândit şi ilustrat ca atare de critic, ci de unul implicit, răsfirat în aborescenţele operei, reconstituit minuţios de exeget şi aplicat ca un construct flexibil. Motivată clar de la început, ideea de sistem rămâne instanţă veghetoare până la sfârşit, conferind studiului nu doar rigoare geometrică, ci şi mobilitate de perspective, fluenţă cuceritoare, un inteligent joc de ipoteze, de aşteptări, de soluţii adânc meditate şi impecabil formulate.

Pentru o radicală schimbare de imagine, o primă mare miză a cărţii este „descrierea sistemului critic călinescian în nexurile sale cele mai reprezentative”, ceea ce autorul face în patru capitole dense şi consistente ideatic (pp.35-401): „Principii de estetică” ( deşi nu şi-a sistematizat concepţia critică, G. Călinescu nu a respins teoria, integrată practicii critice şi pliată funcţiilor ei), „Sistematica genurilor literare” ( analiza meticuloasă, sistemică, a metotelor, a strategiilor şi tehnicilor folosite în lectura şi evaluarea literaturii române: critică, poezie, proză, teatru), „Sinteza epică” (consubstanţialitatea dintre critică şi istorie literară, dilemele şi tensiunile raporturilor dintre istoric, „estetic” şi etnic, evidente, cu precădere, în marea „Istorie” din 1941), „Evoluţia sistemului” ( etape şi mutaţii ale „idealului artistic” – „etnocentric”, „clasicist”, „realist- socialist”). Ansamblul operei critice, de la articolul ocazional la marile construcţii, este defrişat şi examinat în manifestările şi ipostazele lui multiple, cu împliniri majore, cu ezitări, cu erori şi ratări cauzate fie de „antiformalismul” său tenace ( pentru criticul absorbit de semnificaţii, forma, fiind „inefabilă”, e „inanalizabilă”), fie de obedienţa politică din perioada postbelică.

A doua mare miză a cărţii rezidă în evaluarea, în premieră, a sistemului critic călinescian în dublu context, prin raportare la alte sisteme critice, străine şi autohtone. Pe parcursul a 165 p., exegetul realizează o lectură în grilă comparatistă şi identifică numeroase influenţe, corespondenţe, afinităţi şi diferenţe care atestă solida armătură teoretică a gândirii critice a lui Călinescu, beneficiară a unor profunde catalize ca efect al iradierilor din partea unor  surse italiene, franceze, germane ş.a., asimilate deseori în chip personal, deşi el  „ nu a influenţat niciun critic” de seamă din afara ţării. Cu totul spectaculoasă este situarea autorului marii „Istorii” în contextul criticii româneşti ( de la T. Maiorescu la N. Manolescu: precursori, contemporani, succesori – călinescieni, pseudo- sau anticălinescieni), cele 160 p. constituind o veritabilă panoramă a criticii şi istoriei noastre literare, al cărei pivot este G. Călinescu. Acurateţea reconstituirii călinescianismului, nu atât în imanenţa sa, cât, mai cu seamă, ca definire de sine prin raportare – cu adeziuni şi respingeri – la devenirea în timp a criticii româneşti în realizările ei de vârf, îndreptăţeşte supoziţia că e vorba de tentativa unei replici la „ T. Maiorescu şi posteritatea lui critică”, sinteza lui E. Lovinescu din 1943.

Până acum, nimeni nu l-a citit pe G. Călinescu aşa cum procedează Andrei Terian, cu fervoare stăpânită, cu detaşare, cu tenacitatea de a-i surprinde complexitatea şi adâncimea de spirit. Lectura, interpretarea şi evaluarea întreprinse de acesta aşază opera celui mai important critic român într-o altă lumină şi produc, pe făgaşul convulsiv al posterităţii ei, o mutaţie cu efect nu doar asupra direcţiilor receptării ei, ci şi asupra regândirii criticii şi istoriei noastre literare în perspectivă.

 

Ilie Guţan

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi