Maia Morgenstern: ”Dom’ne, scuip oglinda asta sau nu? Asta-i intrebarea!”

După ce am strâns din dinți la Patimile lui Hristos, amintindu-mi cât de crâncen a fost și Cel mai iubit dintre pământeni am întâlnit-o în cel mai nefiresc, la prima vedere, loc din lume. În mijlocul a peste 500 de medici, reuniți într-o sală mare, mare, la un congres de diabetologie, organizat Sibiu. A stat mai mult de o oră în mijlocul sutelor de doctori, a vorbit despre încredere, a dat încredere. Ce dacă filmele românești care rup acum gura lumii descriu totul în gri și foarte gri?

Reporter: Maia Morgenstern la un congres medical...

Maia Morgenstern: ... dacă fost nevoie de prezența mea, de figura mea, de ceea ce sunt, pentru a contura un cadru al unei discuții ce se adresează în primul rând copiilor în suferință, acest lucru mă responsabilizează. Și poate că este nevoie de mine pentru a asculta, pentru a fi formulate întrebări.

R.: Are legături cu faptul că soțul dumneavoastră este medic?

M.M: Nu, nu, faptul că soțul meu își dedică întreaga existență profesiei sale de medic, nu poate decât să îmi întărească și mai mult convingerea că se cuvine să acordăm dragostea și respectul nostru medicilor. Căci fac eforturi supraomenești pentru a trata suferința.

R.: Li se taie 25% din salarii...

M.M: Toată lumea vorbește despre asta și nu că aș vrea eu să fie originală, însă uităm să le acordăm respectul și dragostea noastră. Atunci când suntem în suferință, alergăm după ei, și doctori în sus, și doctori în jos. Bun. Uităm lucrul acesta când suntem sănătoși, îl ignorăm, ba chiar simțim nevoia să și punem la zid. Pentru ce? Pentru ce să tratăm medicii din România cu neîncredere? Ceea ce doare cel mai mult este lipsa de încredere și de respect. Și atunci se creează un fel de, Doamne, iartă-mă, că nici nu găsesc termenul...

R.:... un război...

M.M:... un război rece. Atunci când suntem bolnavi, atârnăm, așa, de doctor. Dar când suntem sănătoși aruncăm cu invective.



Evident, și despre Festival. Și despre film


R.: Festivalul de teatru de la Sibiu este...

M.M:... e un moment de mare emulație spirituală. Din anii ce au trecut tradiția devine tot mai profundă, iar Festivalul tot mai ancorat. Spectacolele acoperă o tot mai mare plajă, pentru tot mai mult public. Festivalul din Sibiu nu e un fel de enclavă, un turn de fildeș unde nu au acces decât ultra-hiper-specialiștii...

R.:... și criticii...

M.M:... și snobii. Nici pomeneală. Se adresează publicului și publicul sibian se obișnuiește și devine un fidel spectator.

R.: Filmul românesc e purtat pe brațe de critici din toată lumea...

M.M:... normal. Dar absolut normal. Sunt producții importante, e un punct de vedere al cineaștilor...

R.:... punct de vedere negativist...

M.M:... păi, da. Că ce, Shakespeare a răscolit latura pozitivă a istoriei Angliei...

R.:... dar la noi e latura negativă a faptului că suntem români...

M.M:... da, și? Shakespeare a văzut și el negativul. Pur și simplu este expresia și modul de viziune a unor cineaști asupra unor probleme sociale, psihologice. Păi, nu e așa? Minte cineva? Întâmplător sunt cazuri reale, sublimate la nivel artistic.

R.: Nivel la care nu va putea ajunge și frumosul românesc?

M.M: Să vedem. Deocamdată lăsați actorii, cineaștii, creatorii de frumos, ai esteticii urâtului cu tot ceea ce presupune lucrul acesta, lăsați-i să se exprime așa. Căci o fac foarte bine. Totul e cum exprimă lucrurile acestea. O înjurătură e urâtă. Dar gândiți-vă ce energie, ce ură, ce suferință, ce furie implică o înjurătură. Și atunci, acești creatori o sublimează la nivel artistic.

R.: Speranța de mai bine, finalul fericit mai rămân doar în telenovelele românești?

M.M: Mărturisesc că nu urmăresc în amănunt. Dar este și asta o formă. Cred că e important să se exprime, să se contureze, să se creeze. Nu or fi perfecte, nu or fi foarte bune, dar sunt încercări. Care cu ce se fac? Cu actori și cu povești.

Despre studenții care pleacă


R.: Suntem într-o Românie pe care nu o mai vor tot mai mulți români. Sunteți un model în țară, prin urmare dați-ne un suflu de încredere să nu ne dorim cu toții să plecăm...

M.M:... eu vă dau, vă dau un suflu de încredere pentru că, iată, acum sunt la un Congres al medicilor. Mă lipesc de pereți în admirația, respectul și recunoștința pe care le am față de ei, de fiecare în parte. Și am mai participat, am mai fost chemată la congrese medicale, am avut întâlniri cu studenții...

R.:... studenți care vor să plece din România.

M.M: Unii, da. Alții se pregătesc, studiază în România. Învață limbi străine, discută cu ceilalți, felul în care se pregătesc e unul de încredere.

R.: De încredere în ce, în România? Sau în români?

M.M: România și românii nu sunt o noțiune abstractă. Nu sunt un meteorit ce poate să cadă. Dumneavoastră aveți încredere în dumneavoastră înșivă? Aveți încredere în ceea ce faceți acum?

R.: Păi, îmi mai și pierd încrederea.

M.M: Exact. Câteodată, da, câteodată, nu. Când mă uit în oglindă zic ”da, dom’ne, scuip oglinda asta sau nu?”. Asta-i întrebarea! Nu cad meteoriți și alte povești. Despre noi e vorba. Am fost, mă aflu un soi de ambasador al bunăvoinței în cadrul Alianței civilizațiilor și nu-știu-ce. Și am avut o întâlnire cu studenții și m-au pus să iau cuvântul în Parlament. Văleu, veneam și de pe drum și obosită, ce să spun eu în Parlament? Pentru a crea o Alianță a civilizațiilor trebuie să fim conștienți și siguri. Să fim întâi și întâi o civilizație. Fără complexe de inferioritate. Gata să ne deschidem, să absorbim, să primim să învățăm, să dăm...

R.: Cioran propovăduia asta de acum câteva zeci de ani. Degeaba.

M.M: De noi depinde. Fiecare așa cum poate.

R.: E întrebarea clasică: care e imediatul nou proiect la care lucrați?

M.M: Vorbesc cu mare drag de ultima premieră, la Teatrul Național – Livada de vișini. E vorba de o societate ce moare, e vorba de un clan, o familie, un individ, de fiecare în parte și de cât suntem dispuși să abdicăm noi înșine, fără să fie nevoie pentru acest lucru să avem pistolul la tâmplă. De fapt ne ascundem în spatele unor vorbe mari și modalități nobile și aristocrate de expresie, când, de fapt, nu lăsăm nimic în spatele nostru.

R.: Se cam lipește pe vremelnicii României de azi...

M.M: Surditatea, nesimțirea nu e obligatoriu să fie exprimată cu coate, vorbind tare sau tușind gros. Nesimțirea se poate manifesta prin mijloace extrem de diafane și de delicate.



Luceafărul de dimineață

Maia Emilia Ninel Morgenstern s-a născut la București într-o familie, devenind cunoscută României în special datorită rolurilor jucate în filmele Balanţa (1991), Cel mai iubit dintre pământeni (1993) și Patimile lui Hristos (2004) . Pentru acest din urmă film, se pare că regizorul Mel Gibson a ales-o să joace în rolul Fecioarei Maria și datorită numelui: în limba germană, ”morgenstern” înseamnă ”luceafărul de dimineață”, nume dat și Maicii Domnului. De anul acesta, Maia Morgenstern este ambasador al Alianței civilizațiilor, o organizație mondială care promovează întelegerea între națiuni și armonia.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi