Marţi,
30.11.2021
Innorat
Acum
1°C

Pamant de flori si minerii gradinari

Pământ de flori şi minerii grădinari.

În aceste zile când memoria colectivă este tulburată de imaginile abundente ale victimelor şi consecinţelor mineriadelor din iunie 1990, sentimentul oricărui om de bună credinţă, cât de cât conectat istoric la dramatismul şi importanţa momentelor de atunci este acela al unei disperări profunde, amestecate cu ideea manipulării grosolane. Cred că redevine mai actual ca oricând, un text al lui Paul Goma publicat în martie 1977, în Revista România Literară în imediata succesiunea cutremurului care lăsase urme adânci în spiritul naţiunii, din ce în ce mai sugrumate de implicaţiile cultului personalităţii şi ale regimului Ceauşescu. Textul se intitula Pământ de Flori şi evoca dezastrele adânci provocate de cataclismul din 4 martie, în resorturile unei societăţi deja grav afectate. În subtext, scriitorul indezirabil lansa o critică la adresa dictaturii comuniste şi a metamorfozării României într-o masă amorfă, modificabilă şi total controlabilă. Metafora pământului de flori era argumentul central al autorului. Valabilitatea ei se resimte şi câteva decenii mai târziu, într-un alt context istoric, dependent de jocul de forţe din comunism. Treisprezece ani mai târziu liderul Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu invoca civismul românilor şi solicita ralierea acestora în jurul puterii pentru combaterea huliganismului, provocat, în viziunea sa, de aceia care, în Piaţa Universităţii „cutremurau” ţara şi solicitau demisia neocomuniştilor. Paradoxal sau nu, civismul invocat era „vehiculat cu forţa” de minerii veniţi/aduşi să servească puterea şi să împiedice manifestarea efectelor cutremurului social al „golanilor”.

FSN-ul repetent la literatură.

În 1990 societatea românească verifica aceeaşi metaforă a lui Goma, prin stadiul său de bulversare, la nivelul structurii genetice. Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu sau Virgil Măgureanu nu ştiau sau nu doreau să –şi asume acest fapt elementar. Paul Goma rămânea, probabil acelaşi scriitor detestat, înainte de regimul Ceauşescu şi acum de actorii „noii democraţii”. Ca o sfidare a destinului, în iunie acelaşi an Ion Iliescu mistifica ideea de solidaritate şi mulţumea minerilor pentru acel civism ale cărui substraturi noţionale sunt sigur că nu erau asimilate de gloatele medievale, masate la Romexpo, pentru ritualul de mulţumire - (imaginea acelui spectacol grotesc seamănă izbitor de mult cu demonstraţiile similare derulate de dictatorul ugandez Idi Amin la momentul preluării puterii). Sfidare lui Iliescu nu se opreşte aici; cu detaşarea unui stăpân feudal peste domeniul său, preşedintele relata unei televiziuni occidentale că realităţile prezenţei minerilor (dramatice în esenţa lor) erau acelea pe care le enunţa el. Ortacii nu întruchipau violenţa. Dimpotrivă aduseseră cu ei pământ din Valea Jiului şi plantaseră flori, pe arterele capitalei. În realitate, sângele vărsat era cernoziomul absolut, implementat într-un spirit de „curăţenie generală”. Orice potenţial efect al cutremurului unei societăţi bulversate, la ieşirea din comunism era anihilat. România devenea, locul în care, peste suferinţă, florile durerii plantate de mineri aveau să aducă aminte generaţiilor , că începuturile democraţiei româneşti se bazau pe efectele forţei şi pe sângele de huligani.

Lucian Robu

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus