Cu cartile pe fata!

Dacă acceptăm în sfârşit, că am ajuns la ora adevărului, atunci cred că se impune cu toată responsabilitatea şi fără nicio reţinere să jucăm cu cărţile pe faţă, indiferent că ne raportăm la problemele sau relaţiile interne sau la relaţiile cu partenerii străini. O ţară, un popor, nu-şi poate afirma identitatea şi puterea decât dacă are simţul şi curajul adevărului. Curajul recunoaşterii judecăţilor greşite, a acţiunilor greşite, sau dimpotrivă, voinţa şi curajul de a pune în lucrare valenţele pozitive ale gândirii şi acţiunilor sale.
Aceste reflecţii se impun cu puterea imanenţei azi, când ţara se află la un grav punct de răscruce şi se raportează la înţelegerea, la recunoaşterea realităţii, la explicitarea cauzelor ca şi, mai cu seamă, la creionarea perspectivelor de viitor. L-am auzit joi seara pe preşedintele Băsescu expunând în faţa naţiunii, câteva dintre problemele grave cu care suntem confruntaţi ca şi avansând unele soluţii posibile ale ieşirii la liman. Am înţeles că se pune accentul pe limitarea cheltuielilor, pe raţionalizarea aparatului administrativ, astfel ca consumul să fie subsumat veniturilor, iar sumele economisite să permită accesarea fondurilor europene afectate României, pentru a putea investi în infrastructură: autostrăzi, căi ferate, diguri etc. Idei care stau şi la baza acţiunilor guvernului. Sigur, în toate acestea există o logică dar, m-am întrebat şi mă întreb: oare această linie de gândire este sieşi suficientă ? Pentru a răspunde întrebării cred că ar trebui să ne raportăm la două probleme şi anume, care sunt cauzele pentru care am ajuns aici şi, de altă parte, ce arie de perspectivă deschid eventualele investiţii astfel preconizate.
În privinţa primei probleme, personal aş da un răspuns simplu, răspicat şi categoric: am ajuns aici pentru că am reuşit neegalata performanţă de a ne reduce la neputinţă sau chiar a ne distruge propriile noastre surse de venituri. Aşa cum au fost, aşa cum puteau fi îmbunătăţite şi perfecţionate, ele asigurau în bună măsură consumul intern în aproape toate domeniile şi, dacă nu la un nivel performant, cel puţin la un nivel satisfăcător. Rezultatul este că azi, agricultura, zootehnia, industria uşoară, mica producţie de mărfuri, sunt reprezentate în ponderea comerţului intern în proporţie în jur de 10%, în rest cheltuim pe mărfuri străine. Capacităţile noastre de producţie au fost abandonate, pământul fertil al ţării lăsat în bună parte în paragină, importăm cu ghiotura carne când am avea cele mai bune condiţii s-o creştem pe plaiurile noastre acum rămase aproape pustii. De ce? În esenţă din două motive: odată pentru că nu ne mai găsim rostul în muncă, e mai uşor să trăim din expediente, din speculă, ba chiar din furturi; a doua oară, pentru că dinafară am fost împinşi spre a deveni o piaţă de consum a mărfurilor străine. O strategie bine ţintită şi „performant” realizată. Aşa fel că azi trăim cu mâna întinsă la alţii. Am ajuns pur şi simplu despuiaţi de valoroasele noastre surse de venituri. Totul cu concursul „binevoitor” al reprezentanţilor puterii politice postdecembriste care şi-au luat partea lor de tain.
Logica elementară ar impune deci orientarea spre refacerea, repunerea în lucru a surselor de venituri (care ne-au mai rămas după perdantele privatizări). Într-un comentariu precedent am spus că ar fi nimerit ca un mănunchi de specialişti-economişti să identifice domeniile productiv-lucrative în care ne-am putea valorifica, să propună factorilor de decizie politică elaborarea unei strategii pe termen mediu şi lung, iar sumele ce ni se cuvin de la UE să fie orientate cu precădere spre realizarea unui atare obiectiv.
Cu aceasta am pus în discuţie cea de a doua problemă, aceea a eficienţei investiţiilor, raportată la situaţia concretă în care ne găsim. De bună seamă, avem nevoie de infrastructură, de mijloace de comunicaţie şi de transport moderne. Întrebarea este ce să transportăm pe ele? Mărfurile cui? Mi se pare că fetişizăm ideea locurilor de muncă pe care le-ar asigura investiţiile masive în infrastructură. Oare refacerea surselor de venituri n-ar asigura chiar o masivă ocupare a forţei de muncă? Vă amintiţi, stimaţi cititori, ce a spus la un moment dat atât de blamatul şi repudiatul Ion Raţiu? „ România nu ar trebui să aibă niciun şomer”. Şi o spunea un om cu o experienţă de o viaţă în economie. Cert este că investiţiile în infrastructură înghit o enormă cantitate de bani, iar eficienţa lor pentru economie, deşi trainică şi perenă, nu răspunde cerinţelor în termeni imediaţi aşa cum avem nevoie acum. Încă o remarcă: anvergura lucrărilor în infrastructură nu este, în general, la îndemâna capacităţilor noastre. Există posibilitatea concesionării lor unor societăţi străine sau, la o adică de ce nu şi române, iar economiile rezultate dintr-un chibzuit efort sau chiar cu anume sacrificii, să fie orientate înspre refacerea surselor de venituri. Ar fi şi o dublă ocupare a forţei de muncă.
Am auzit strigăte de teamă că nu ne-am putea valorifica producţia internă din cauza concurenţei. Sigur, poate fi o problemă dar aici ar trebui să intervină ferm statul. Odată, prin procedeul subvenţiilor, astfel cum se procedează în general, făcând mai accesibile consumatorului român propriile noastre produse iar de altă parte, luând anumite măsuri de protecţie faţă de concurenţa străină. Ştiu, ar fi voci protestatare, atât dinlăuntru, cât şi dinafară la o astfel de măsură, cu deosebire pe ideea aranjamentelor intra europene. Este însă o realitate căreia nu trebuie să-i închidem ochii şi anume că de când cu deschiderea liberă şi necontrolată a concurenţei, cu deosebire aşa cum o practică unele minţi interesat înfierbântate, economia României a ajuns la pământ. Această realitate trebuie pusă pe masă atât românilor, cât şi în aranjamentele cu străinii. În relaţiile externe trebuie să avem probitatea şi personalitatea apărării şi protejării propriilor valori şi interese. Să urmăm de pildă exemplul Poloniei. Se face atâta caz de cele peste treizeci de miliarde de euro ce ne stau la dispoziţie în UE şi pe care, cum se vede, nu suntem în stare să le accesăm. Nu ştiu cât datorită nepriceperii noastre sau cât datorită severelor condiţii restrictive impuse. Cert este că aceşti bani nu sunt un dar. Cotizăm anual la fondul european şi în timp îl vom acoperi, dar mă tem că el va rămâne în continuare un fel de fată morgana.
Ceea ce vreau să spun în esenţă în acest comentariu este că dacă noi, populaţie şi putere politică deopotrivă, vrem în chip responsabil să ieşim din impas, atunci trebuie să înţelegem simplu şi clar că, în principal prin forţe proprii, trebuie să ne refacem capacitatea economică, sursele de venituri, în cadrul unei gândiri judicioase, pornind de la adevăr şi realitate pe care să le înfruntăm cu bărbăţie şi demnitate.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi