Joi,
28.03.2024
Parțial Noros
Acum
13°C

Secvente…

La finalul comentariului precedent lăsam deschisă curiozitatea modului în care Curtea Constituţională va rezolva conflictul de competenţe între guvern şi parlament, în chestiunea legii educaţiei şi îmi exprimam speranţa că va fi o soluţie pur juridică, neinfluenţată politic. S-a decis, cu 5 la 4 că guvernul este îndrituit să continue procedura de asumare a răspunderii. Numai bine, se pare că în acest diferend, spinos este adevărat, CCR şi-a întins propria cursă. Ce va face dacă moţiunea de cenzură nu trece iar legea va fi atacată pe considerentul că  este neconstituţională ? Deja prin decizia precedentă, cu acelaşi scor, CCR a decis că procedura de asumare este neconstituţională lipsind elementul urgenţei. Cu atât mai vârtos, opoziţia va argumenta că deja dezbaterea parlamentară este finalizată urmând doar votul Camerei Deputaţilor ca for decizional. Ca la un concurs, pun o întrebare de 25 de puncte pentru jurişti : va trece CCR peste propria-i decizie cu argumentul că parlamentul a greşit când a dat curs concomitent şi paralel ambelor proceduri ? S-a argumentat acum că în procedura asumării s-a depăşit momentul depunerii moţiunii de cenzură şi că deci, de la acest punct parlamentul însuşi nu mai poate da înapoi. Da, spun cei 4 minoritari, dar inclusiv depunerea moţiunii face parte din procedura de asumare care, odată declarată principial neconstituţională pe chestiunea urgenţei, îşi resfrânge efectele asupra întregii proceduri de asumare. Rezolvarea quadraturii cercului va rămâne, în aceste condiţii, tot în ograda CCR. Punctul mai subţire în ecuaţie pare a fi aprecierea discutabilă asupra urgenţei ca motiv de neconstituţionalitate. De vreme ce proiectul de lege a făcut obiectul unei largi dezbateri publice mai înainte de a fi depus la parlament, tergiversarea adoptării pare a se înscrie printre metodele de luptă politică a celor ce nu agreează conţinutul proiectului guvernamental. S-a argumantat de altă parte că deşi legea ar urma să fie pusă în aplicare abia de anul viitor, premergător ar fi necesare reglementări prealabile care, la rândul lor, ar necesita câteva luni bune până la adoptare. De aici, urgenţa.
Până una alta, un lucru e sigur. Încurcată în iţele juridice, CCR decide şi probabil va decide în continuare tot pe parfum politic. Căci cum altminteri se poate aprecia partajarea pe opinii fix după afinitatea modului cum au fost desemnaţi ? Dincolo de toată tevatura, în jocul acesta ce ar trebui să fie deplin încărcat de răspundere, transpar puternice interese, inclusiv a numeroşi parlamentari din sfera învăţământului, pentru menţinerea actualelor rânduieli deosebit de profitabile, dar în detrimentul procesului de învăţământ situat la mare distanţă de realitatea vieţii.

Joi, 25 noiembrie, a avut loc la Palatul Parlamentului o conferinţă organizată de Fundaţia Română pentru Democraţie pe tema „Guvernarea 1996-2000, evaluare din perspectiva ultimului deceniu”. Au participat membri ai instituţiei prezidenţiale, ai guvernelor şi parlamentului din acea perioadă, preşedintele Emil Constantinescu, primii miniştri Victor Ciorbea, Mugur Isărescu, miniştri, parlamentari, secretari de stat, ambasadori, reprezentanţi ai altor instituţii centrale şi locale. Se ştie până şi din partea ultimului avizat, cu cât dispreţ, cu câtă dezaprobare a fost şi mai este  privită acea guvernare de majoritatea opiniei publice. Conferinţa a ţinut să combată nedreapta judecată, să pună în lumină cotitura pe care a marcat-o acea guvernare în politica României. Până în 1996, aproape întregul angrenaj economic se păstrase pe fundalul proprietăţii de stat. În condiţiile unei tehnologii rudimentare, a prăbuşirii pieţelor de desfacere urmare desfiinţării CAER, sute, mii de unităţi economice, cuprinzând un enorm număr de angajaţi, trebuiau fie închise fie restructurate, nemaiputând fi  subvenţionate. Trebuia astfel făcut pasul trecerii la privatizare, la implementarea economiei de piaţă. Se cunosc enormele dificultăţi pe care le presupunea această reformă de mare anvergură, inclusiv şi cu mare rezonanţă socială, respectiv disponibilizarea unui foarte mare număr de angajaţi, cu toate consecinţele sociale derivate din aceasta. Guvernarea de atunci trebuia însă să-şi asume curajul, riscul şi urmările unui început fără de care, România rămânea cantonată în sfera influenţelor răsăritene, atât de dragi regimului Iliescu.
    Aceeaşi problemă, a direcţiei de orientare se punea şi din punct de vedere politic. Trebuia să ştim dacă rămânem ancoraţi în angrenajul neocomunist de tip perestroika sau facem pasul de desprindere şi ne îndreptăm spre occident, spre Europa. Guvernarea în discuţie a făcut alegerea decisivă, pregătind pas cu pas- prin parteneriate bilaterale, inclusiv cu Statele Unite, prin antamarea de relaţii cu multe dintre ţările zonei occidentale - aderarea la NATO care s-a produs chiar sub auspiciile acelei guvernări, oferind astfel României garanţia de securitate de care avea atâta nevoie şi pregătind, încă de atunci, terenul pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană. În privinţa acestei din urmă teme se crease o structură guvernamentală specială condusă de ministrul Alexandru Herlea. Au fost acte politice de viziune, de impact istoric pentru devenirea României, încărcate de enormă responsabilitate, totodată şi de dificultăţile enorme ale abandonării definitive ale unui sistem şi cuceririi unui altuia.
    Odată intrate în lucru, toate aceste prefaceri aduceau cu sine considerabile costuri sociale, cu influenţă precumpănitoare asupra maselor defavorizate, costuri care explicau într-un fel, nemulţumirile şi criticile la adresa guvernării. Situaţie la care se adăuga şi necesitatea de a pune în practică o strategie de guvernare cu sprijinul unui aparat administrativ tributar, mentalitar, vechilor rânduieli. Nu în cele din urmă, regimul Iliescu dispunea în continuare de suficientă forţă şi influenţă în tentativa de a pune frână reformelor. Într-un astfel de context se explică pierderea guvernării urmare alegerilor din 2000, preţ plătit cu vârf şi îndesat în special de PNŢCD, principalul partid care şi-a asumat, în condiţii aproape dramatice, riscurile reformei.
     Nu era primul sacrificiu pentru ţară, neînţeles, sau nu pe deplin înţeles de o societate abia ieşită din bezna uitării de sine. Cu certitudine însă, istoria va face dreptate şi va aprecia cei patru ani ai acestei guvernări ca o piatră de hotar în orientarea de viitor atât a politicii cât şi a situaţiei generale a României.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus