Sibiul e orasul unde nu se intampla nimic

Întrebaţi tinerii şi ascultaţi ce-o să vă spună. Dar întrebaţi-i pe cei care-au rămas aici şi ştiu, nu pe cei care-au plecat şi doar îşi imaginează. Întrebaţi părinţii şi nu-i judecaţi pentru ce or să răspundă. Dar întrebaţi-i pe cei care şi-ar dori mai mult decât încă un mall pentru oraşul lor. Întrebaţi bătrânii şi aveţi răbdare să-şi povestească răspunsul până la final. Aici nu contează cu cine vorbeşti, de la o anumită vârstă toţi căpătăm o înclinaţie spre a spune... oriunde există urechi care s-asculte. Şi după anumite experienţe adunate, toţi avem înţelepciuni de-mpărtăşit. Cui are răbdare să le creadă.

Am plecat dintr-un Sibiu cu mult noroi pe străzi (ştiu că pentru absolvirea noastră de liceu ne doream asfalt în Piaţa Mică sau măcar soare pe cer, ca să nu chiar înotăm pe tocuri prin mocirla de pe marginea şantierului - era perioada de pregătire pentru momentul capitală culturală europeană, iar noi eram generaţia de sacrificiu). Iar astăzi mă întorc la un Sibiu aproape idilic, pe care-am învăţat să îl iubesc fiindu-mi dor de el. Nu aveţi senzaţia că asta s-a întâmplat cu majoritatea sibienilor? Parcă am ajuns să ne îndrăgostim de oraşul nostru abia după ce l-am privit prin ochii altora. Al turiştilor. Abia când ne-am văzut în pericolul de a ne „pierde” Sibiul, abia când ne-am dus „pe centru” şi am auzit mai multe limbi străine decât ardeleneasca noastră, abia când ne-au rugat prietenii să le ducem un magnet de frigider cu 2007. Abia atunci ne-am dat seama: Sibiul e mai mult decât un oraş în care nu se întâmplă nimic. Fiindcă Sibiul încă gândeşte în tipare clasice, în sistem grilă, cum îmi place mie să spun. Adică: dacă nu eşti doctor, avocat, profesor sau popă, nimeni nu prea înţelege ce eşti tu. Şi ce faci toată ziua. Eu în afară de facultate am şi „un birou” în Bucureşti (sună mult mai româneşte decât să spun că am un „job”. Plus, înţelege şi bunica). Un birou, la care merg zilnic. Să stau, că (adevărul este) şed în faţa unui calculator. Iar tata nici în ziua de astăzi nu cred că e foarte convins ce fac eu acolo şi, mai ales, de ce mă dau atât de ocupată.

Fac lucruri minunate, cunosc oameni senzaţionali, în fiecare zi mă simt mai frumoasă (şi nu are de-a face cu oglinda). Dar nu e zi în care să ajung mai repede de ora 9 acasă, iar weekend-urile le-am rezervat să dorm. Mersul prin magazine mă oboseşte şi nici în cluburi nu-mi place să ies. Am dureri de spate şi beau prea multă cafea. Nu mă plâng, că-mi place. Cafeaua neagră şi viaţa colorată. Dar, uneori, mi se pare că spălatul seara, pe dinţi, e un gest eroic. Sau, alteori, că îmi vine să mă întorc în oraşul unde nu se întâmplă nimic.

Şi-atunci, pun mâna pe telefon. Minutele nelimitate pentru asta s-au inventat: să poţi bea o cafea cu mama, chiar dacă fiecare stă în altă bucătărie. Şi te linişteşte simplul gând de a şti că undeva, oricât de departe, există oraşul unde nu se întâmplă nimic. Oraşul unde te poţi întoarce oricând. Oraşul unde te aşteaptă o prăjitură cu măr, unde străzile te recunosc şi căţeluşul „te latră” de la poartă. Unde pruncii merg pe jos la şcoală şi încă se mai joacă în curte, nu numai pe facebook. Te linişteşte doar certitudinea că spaţiul ăsta există şi că vei găsi mereu un loc la masă şi în peisaj. Te bucură gândul că ai potenţial. Potenţialul de a te întoarce în oraşul unde nu se întâmplă nimic. Să-şi creşti aici copiii?  Cu siguranţă ţi-ar plăcea.

p.s. Nu-mi spuneţi că şi-n Sibiu există dureri de spate şi se face abuz de cafele. Fiindcă în Sibiul meu nu se întâmplă aşa ceva.

Guest post semnat de:

Miruna Siminel

www.siblondelegandesc.ro

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Turnul Sfatului