Dan Perjovschi - "Functia mea aici nu e sa fac scandal, sa atrag atentia, sa fac zgomot, noise..."

Reporter: Cum se face că prin toată lumea vă primesc prin galerii de artă dichisite și la Sibiu nu s-a găsit decât un perete la marginea drumului?

Dan Perjovschi: Nu, nu pune problema așa, că eu am vrut aici. Nu este ceva că nu mă... nuuu! Eu am vrut așa pentru că Festivalul de Teatru este mai neconvențional, este unul de stradă, mai divers și asta am vrut și noi să facem. Noi încercăm să facem o secțiune de festival de artă contemporană și atunci am căutat să fie mai neortodoxă.

 

Rep.: Cum de v-ați implicat în Festivalul de Teatru și care este efectiv rolul dumneavoastră?

D. P.: Da, este o colaborare și cu Galeria de Artă Contemporană de la Brukenthal și încercăm acum să creștem față de ce am făcut anul trecut. Anul trecut am fost doar eu, dar de partea cealaltă a zidului și acum am ajuns la stradă (râde n. r.). Anul viitor o să vedem unde va fi, poate o să facem o secțiune de stradă, nu știu încă... Mai întâi, să crească un pic partea asta de artă vizuală că de multe ori are de-a face cu teatrul. Asta e ideea, să construim ceva încet, încet.

 

Rep.: Aveți noroc că au demolat chioșcurile că să vă rămână și dumneavoastră o porțită la stradă.

D. P.: Eu nu mă bucur că au demolat chioșcurile oamenilor, dar într-un fel, arată... ca o pată aici! Este o zonă care nu știi ce e cu ea și e drept în buricul târgului. Și de asta o folosesc! Ceea ce am făcut anul trecut era mai mult pentru cine era înăuntru, cine era implicat în festival, pentru actori, ăștia care stau și se... și acum este și pentru oameni.

 

Rep.: Ați schimbat și temele desenelor, fiind mai pentru toată lumea?

D. P.: Un pic. Va fi un desen pentru comunitate și tema festivalului este Comunități și atunci...

 

Rep.: Nu vă pare rău după ce ați făcut anul trecut? S-au șters, s-au murdărit...

D. P.: Nu, că vin altele mai mișto aicea!

 

Rep.: Cu carnețelul ce faceți? Așa lucrați, vă pregătiți desenele din timp?

D. P.: Da, da, mi-am făcut câteva aici, am vrut să fie legat de tema asta, „Comunități”. Știi, când eram în partea ailaltă, zidul mă proteja, puteam să fiu mai răutăcios. Aici sunt de partea cu copiii, familii, nu? Răspunderea este mai mare aici.

 

Rep.: Și să nu îmi spuneți că sunteți atent să nu scăpați vreun penis?

D. P.: Ba nu, asta n-ar trebui să sperie lumea că suntem în secolul 21. Ăia mici știu mai bine ca tata și mama. Doar dacă este vulgar este nasol. Dar înainte de a avea probleme cu minte trebuie să aibă probleme cu jumătate din televiziunile românești, nu? O să am totuși un pic de grijă pentru că sunt lucruri care trebuie să rezoneze pentru toată lumea. Uite, cum l-am făcut pe ăsta, cu un coș de cumpărături în loc de cap... haaa.. haaa... sau, știi care e obsesia românilor, totul să fie mare numai nevasta să fie subțirică...haaa.haaa...ha!

 

Rep.: Păi, și ce-i rău în asta?

D. P.: Nu e nimic rău, eu numai spun. Uite aici altul, pentru generații, unul e cu cravata altul cu skate-ul! Sau ăstaălalt, îți aduci aminte numai de premiant, de numărul unu, restul nu-i mai ții minte, locul trei nici nu se mai vede. Adică sunt desene foarte simple pe care lumea o să le-nțeleagă, în mare. O să fie și unii care o să spună că ce-i cu tâmpenia asta aicea. Este un oraș mare, cu diverse. Ideea mea este ca încet, încet să introducem în oraș limbajul contemporan, care este un pic mai neobișnuit. Nu-i mai dificil, este mai neobișnuit, mai aproape de oameni. Un tablou foarte valoros nu te lasă să-l atingi, cu desenele este altceva.

 

Rep.: Dar pe de altă parte, nu este păcat să vin io acum să îl mâzgălesc? Sau la noapte să vină vreun puștan și să tragă un graffiti?

D. P.: Ar fi păcat spun eu pentru că fiecare își poate găsi zidul lui. E ca și cum am scrie toți pe aceași pagină sau chiar scrisoare.

 

Rep.: Și în momentul ăsta, vreo 20 de puști care o să citească interviul ăsta o să pună mâna pe tubul de vopsea și pleacă să mâzgălească orașul. Unde se trage linie, unde e diferența?

D. P.: Eu sunt pentru un graffiti cu răspundere. Eu nu sunt pentru numai să îmi pun eu tag-ul, numele meu. Între numele meu tag pus peste tot și reclama la bere eu nu văd nicio diferență. Eu în primul rând nu aș face ceva pe lucruri de genul ăsta, care sunt istorice, eu aș face pe zonele goale, uitate, pentru că una din funcțiile graffiti-ului este și asta, să semnalizeze locurile abandonate, uitate, goale, proaste, urâte, tâmpite. Lumea care face asta, în afara faptului că o face pentru că e haios că e ilegal și te dai mare în fața gagicilor, în afară de asta trebuie să se mai gândească la ceva: că nu e numai el în oraș, că toți putem vorbi, cum ar fi să ne auzim, ce ar fi să mai taci tu, să te ascult pe tine și așa mai departe. Eu sunt un graffitist legal, vin din altceva, vin din altă direcție. Dar ne putem respecta teritoriile. Funcția mea aicea este alta, nu e să fac scandal, să atrag atenția, să fac zgomot, noise... Funcția mea e să folosesc zidul ca pe o pagină de hârtie.

 

Rep.: De o jumătate de oră, o oră, de când v-ați apucat de desenat aici, v-a oprit măcar cineva să vă întrebe ceva, mă omule, tu ce faci aici? Poate vreun polițist care nu a auzit de dumneavoastră?

D. P.: Nu, polițiștii nu au venit dar cred că au fost anunțați. Au venit în schimb niște copii de la Liceul de Artă care aveau treabă prin oraș, li s-a dat o temă la nu știu ce workshop și au venit pe aici, am mai discutat.

 

Rep.: Cum s-au nimerit, tocmai de la liceul unde aţi studiat dumneavoastră.

D. P.: Da, s-a nimerit, au venit că aaaaa, vă cunoaștem... a fost haios! Eu nu am atras atenția, eu nu sunt cu scandal, eu încerc să construiesc așa, un fel de discurs. Este ca o poezie, știi? Uită-te la zid, trebuie să potrivești rima cumva, nu e așa de simplu cum pare, tot timpul trebuie să le cântărești, ăsta merge aici, sau nu? Uite acolo, de la semnul păcii la Mercedes, astea sunt revoluțiile contemporane...haaaa... haaa... lumea care a făcut revoluțiile odată s-a maturizat și acum vrea confort, nu mai are nervii de odinioară ca să schimbe societatea.