Semne

Eram, acu câteva săptămâni, la un fel de concert în aer liber, undeva în județ, împreună cu niște prieteni. Muzica sfârâia a mici prin urechile noastre, dar noi ne distram, pentru că nu ne mai văzusem de ceva timp... Apoi, la un moment dat, se aude o trompetă blondă și, cu ochii mari, cu toții ne întoarcem, în premieră, spre scenă. Muzica se oprește și, de undeva din dreapta, urcă cu accent grav franțuzesc, un gras îmbrăcat în costum, cu burta vădit schingiuită de nasturi sadici. Cu pași apăsați, se ancorează de microfon și inspiră adânc. Apoi se prezintă... E membru al Guvernului. A venit să spună ”câteva cuvinte” despre sărbătoarea de aici. O senzație de fluier dă să îmi iasă pe gât, dar mă abțin, gândindu-mă că nu o să dureze mult, așa că mă hotărăsc să îl îndur. Omul începe să gesticuleze puternic, apoi, îl văd că scoate un fel de pungă din buzunar. O pune pe pupitru și începe să mănânce.

Un semn de mirare creț îmi sare în brațe. Îl ridic deasupra capului, ca să vadă mai bine... Nu, nu greșeam. Politicianul mânca în fața tuturor. Mă uit în jur, nicio reacție din partea nimănui... Foarte intrigat, mă strecor cu semnul de exclamare sub braț, printre scaune, mai aproape de scenă, în primul rând. Ridic privirea spre pungă și apăs atent din ochi. Era o pungă cu rahat! Semnul meu de exclamare tocmai se face prea greu să îl mai țin și îl arunc spre pământ. Ce-i asta? În loc să vorbească, mănâncă rahat în fața oamenilor? 

Mă frec la ochi și privesc iar. Polticianul molfăia liniștit, scoțând niște sunete de balon răsuflat. Mă uit la public. Nimic... Toți privesc iniștiți, oarecum adormiți. Ciudat. Mă întorc spre primul om din public și îl întreb, cam cu voce tare: Nu vedeți că mănâncă rahat? Imediat, un semn de exclamare portocaliu mă prinde de guler și mă poartă în afara sălii. ”Auzi, bă! De la ce partid ești? Dacă vrei scandal, îți iau bilet la secția 12 din localitate”, îmi zice, după care mă azvârle trei metri înapoi. 

Am plecat, adunând de pe drum multe semne de întrebare. Acasă, seara, am dat drumul din întâmplare la televizor la știri. Se anunța premierul Boc, cu o declarație în direct. Când au făcut legătura, toate semnele de întrebare mi-au sărit în tavan. Premierul avea în fața lui o pungă din care mânca, molfăind liniștit. Speriat de ce văd, am schimbat pe alte canale. Mai toți politicienii mâncau rahat și scoteau sunete de baloane desumflate.  

Ce era în neregulă cu mine? Aveam halucinații? Aproape că nu mai puteam căra semnele de întrebare pe care le adunam din drum. Apoi, într-o zi, îi povestesc treaba cu rahatul unui amic din sindicatul profesorilor. Aflu că și el vede politicieni mâncând rahat din pungi. ”Mulți nu văd. Mulți trăiesc într-o lume naivă. Așa cum un copil nu poate pricepe sistemul de funcționare a unei mașini spre exemplu, mulți români nu văd realitatea pentru că nu au capacitatea încă să o perceapă”, îmi spune profesorul, pe un ton normal. Bursc, semnele de întrebare se risipesc. Rămâne unul, mic, urât și cam șchiop, care mă privește cu coada ochiului. ”Oare cât rahat se mănâncă în țara asta?”