Inchipuiri

”Dragă mamă, dragă tată, vă scriu acum cu mare părere de rău, pentru că v-am dezamăgit. M-au dat afară din partid... Nu aplaudam destul de tare la discursurile doamnei Turcan. Dragii mei, îmi pare foarte rău, dar cariera mea politică s-a încheiat mai devreme decât speram. Adio vile, adio mașini scumpe! Sunt sigur că nu mai e cale de întoarcere în politică. Am supărat-o foarte tare pe doamna Turcan. Totul a început în urmă cu un an... Încă din primele zile, mi s-a pus în brațe o hârtie cu intrucțiuni. Erau câteva reguli, scrise cu alineat, de la capăt, care mi s-au părut foarte simple. Apoi, am început munca. Trebuia să produc în fiecare zi 20 de comentarii de laudă la adresa doamnei Turcan pe siteurile de știri și să comentez de bine despre activitatea deputatului, pe stradă, în parcuri sau în stațiie de autobuz. Făceam perechi. În fiecare dimineață, trăgeam la sorți care cu cine se împerechea, să meargă pe teren și să comenteze. Eu preferam să stau prin parc, pe lâng pensionarii jucători de șah. Mergeeam acolo cu colegul sau colega din acea zi și, printre aprecierile la adresa jocurilor la care asista, mai rosteam câteva ”știri” pe care le auzisem despre brava noastră deputată. Când ne dureau picioarele, ne așezam în fața calculatorului și începeam să comentăm pe siteurile de știri. Totul a fost bine până când ne-a venit un nou set de reguli, în urmă cu câteva luni... Hârtia era pătată în mai multe locuri cu 2012 și ne forța, în esență, să ne dublăm activitatea. Dintr-o dată, a trebuit să găsim în noi de două ori mai multe laude, de două ori mai multă inspirație. Dintr-o dată, plimbările prin mulțime au devenit mult mai obositoare. Eram supravegheați permanent de un senior. După fiecare episod, ni se tot spunea că nu suntem buni de nimic, că nu facem suficient efort, că nu suntem suficient de credibili... Pe internet, nu mai găseam unde să comentăm... Am început să ne călcăm în picioare unii pe alții. Comentam la comentariile noastre... Inspirația începea să se subțieze și ne repetam destul de des... În acest timp, la ședințe, eram certați că nu facem cât trebuie pentru partid, pentru brava doamnă Turcan. Începusem să îmi scriu într-un carnețel laude originale, pe subiecte inedite, să am o rezervă... Dar, rezerva se epuiza repede. Apoi am început să am coșmaruri cu doamna Turcan. Mă trezeam cu transpirații reci și respirația crescută. Am devenit foarte obosit. La ședințe nu mai eram atent... Uitam să aplaud din când în când. Încercam să mă gândesc la comentariile pe care trebuie să le fac peste zi... Eram din ce în ce mai stresat... Până când, inevitabilul s-a produs. A fost o ședință la care pur și simplu am clacat. Mi s-a tăiat parcă auzul și nu am aplaudat deloc. Am simțit la un moment dat o înțepătură dureroasă pe frunte. Domna Turcan mă privea încruntată. Apoi, au venit doi și m-au săltat... Următorul lucru pe care mi-l amintesc este fața scârbită a unui jurnalist care mă întreba de ce luam etnobotanice...”

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Laurenţiu Parnică