Ce vrea sa fie Miscarea Populara?

Din opiniile dominant exprimate până acum rezultă că ideea nu este cu totul nouă. În plan pur politic ea a fost pusă în discuţie cu ceva ani în urmă de liberalul Valeriu Stoica, sub denumirea polului politic de dreapta. PDL şi PNL, artizanii alianţei DA, trebuiau s-o consolideze sub forma unui partid de dreapta, în viziunea simplificării registrului politic pe cei doi poli principali: stânga şi dreapta. N-a fost să fie. Încă nu se ştie dacă construcţia ce se preconizează acum va îmbrăca forma unui partid. Denumirea ca şi părerile exprimate referitor la rostul noii structuri duc către Partidul Popular European, un conglomerat politic de partide şi nu numai, axate pe principiile Democraţiei Creştine, care conduce acum, majoritar, destinele Europei. Nucleul ei dinamizator şi coagulant se doreşte a fi, astfel cum se pot întrezări intenţiile, PDL, membru deplin al PPE. Mişcarea ar putea cuprinde şi alte partide, profesând orientarea de dreapta dar şi formaţiuni afiliate, civice, patronale, chiar sindicale, inclusiv şi cu direcţie anume, biserica. Partidele componente ar putea marşa pe o coaliţie, inclusiv electorală. Ideea de bază ar fi deci alinierea într-o mişcare civic-politică a cugetării de dreapta, în opoziţie cu Uniunea Social Liberală care şi-a adjudecat culoarul pe stânga. S-ar întrezări astfel simplificarea atât de necesară a registrului politic românesc. Încredinţarea demersului celor doi cunoscuţi susţinători ai Democraţiei Creştine, Teodor Baconsky şi Sorin Frunzăverde, ambii deţinând poziţii cheie în PDL, este grăitoare în privinţa sensului şi rostului politic al preconizatei Mişcări.

Numai că, anume circumstanţe temporale şi conjunctural-politice, nasc şi alte întrebări: de ce acum, în plină criză, o astfel de frământare? Nu cumva ea are o motivare ceva mai „pământeană”, în perspectiva viitoarelor alegeri? Multe motive par să îndreptăţească o atare presupunere. Poziţia PDL în perspectiva alegerilor este incertă. Siliţi de împrejurări dar şi, demn de reţinut, asumându-şi conştient riscurile necesarei reforme, ei şi-au pus drept zălog credibilitatea politică. Nu toţi românii cunosc sau vor să ştie despre greutăţile întâmpinate de actuala guvernare la finele anului 1998, lăsate drept „moştenire” de guvernarea liberală sub umbrela PSD. Peste care a năvălit nefericit, intempestiv, criza internaţională. De altă parte, nu li se poate cere românilor nevoiaşi, încă destui numericeşte, să ia în braţe un guvern care prin măsurile intreprinse le-a înrăutăţit şi mai mult viaţa. Nu ne găsim la un nivel de standard civic-economic comparabil cu ţări desvoltate, încât şocurile măsurilor de austeritate să poată fi suportate fără strângere din dinţi. Pentru ei, raţionalitatea unor măsuri de austeritate semnifică mai puţin decât speranţa încredinţată pe promisiuni, fie ele şi amăgitoare, ale unei alternative la guvernare. La care argumente, se adaugă şi asperităţile derivând dintr-o aşezare nu tocmai echitabilă a costurilor reformei pe umerii românilor. Prea s-a lăsat impresia că greul l-au suportat tot cei mai nevoiaşi. Dacă lucrurile nu se vor îndrepta cât de cât până în preajma alegerilor de anul viitor, cu toată buna sa credinţă, PDL va avea probleme.

Într-o altă ordine de idei, factorul psihologic, care de principiu joacă un important rol în politică, tinde şi acum să joace determinant. Pe două coordonate. De o parte, uzura morală. Târâş-grăpiş, PD şi apoi PDL, cu intermitenţele cunoscute, girează puterea din 2005. Destul, mental, pentru conştiinţe care vibrează la înnoire. Peste tot în lume, uzura la conducere prefigurează schimbare. De altă parte - şi se pare că este motivul principal al iniţierii preconizatei Mişcări - PDL ar scăpa psihologic de sub povara apăsătoare a neîmplinirilor, prezentându-se electoratului sub faldurile, posibil atractiv-promiţătoare, ale unei reînoiri prin mişcare, prin prospeţime.

 Desigur, cele mai sus expuse sunt argumente de care orice partid la putere ar ţine seamă în tendinţa şi dorinţa de a continua guvernarea. Nu se poate omite din calcul însă faptul că acum, societatea românească este, la modul general, în măsură să judece lucrurile în profunzimea lor. Spre exemplu, văzând ce se întâmplă nu departe de noi, să se întrebe unde s-ar fi ajuns dacă actuala guvernare nu ar fi avut curajul şi responsabilitatea de a lua taurul de coarne. Dacă imponderabilele crizei la care este supusă Europa nu ne vor apăsa mai greu, dacă unele proiecte de stimulare economică precum investiţiile în desvoltare, în agricultură, în turism, în infrastructura rutieră etc., bazate esenţial pe accesarea şi valorificarea fondurilor europene vor da roade, posibil ca românii, în majoritatea lor, să aprecieze o astfel de perspectivă, care prin sine poate fi convingătoare şi promiţătoare. Seriozitatea demersului economic, îngemănat cu polarizarea voinţei politice pe dreapta creativă, ar putea motiva nu numai consolidarea unui pol politic dar şi aderenţa civică spre sprijinirea lui. O mişcare propunându-şi împlinirea unui astfel de deziderat ar putea avea succes, cu o condiţie : să nu cadă în populism ieftin. Dacă porţile-i vor fi larg deschise lui alde Vadim, Becali şi asemenea, nicio nădejde. Intitulată „Populară”, mişcarea trebuieşte să-şi însuşească substanţa bună, pozitivă a termenului, iar nu să deraieze pe panta vorbăriei mincinoase electorale. Nici nu s-ar simţi lipsa. Alţii, de pe alt palier politic, conduc cu autoritate pe domeniu.