Acumulari seismice in Orient

Se ştie, lumea arabă este în fierbere, aspirantă la dobândirea statutului de identitate, de independenţă, pe fondul contradicţiior profunde interne relative la conceptul de democraţie socială şi politică, de unde şi frământările ce au cuprins-o din Algeria până în Yemen. Arabii doresc să iasă de sub egida statutului de vasali coloniali, îşi doresc realizarea lumii lor în deplină egalitate pe planul relaţiilor internaţionale, doresc să se exprime ca o forţă reală, redutabilă, demnă de luat în seamă. Acestei tendinţe irezistibile i se opune rezistenţa conjugată a mai multor factori de aceeaşi ireductibilă determinare: interesele economice ale zonei axate pe sursele de energie ( petrol,gaze), interesele specifice ale Israelului, toate acestea pe fondul mentalitar al stăpânului colonial de odinioară, sau pe primordialitatea forţei.

Ceva mai puţin vizibil decât în cazul Irakului, interesul menţinerii influenţei în zonă pe fondul relaţiilor privind exploatarea şi comercializarea resurselor energetice, este mai mult decât evident. Exemplul Irakului antebelic sau acum exemplul Iranului care îşi revendică totala independenţă şi suveranitate, nu sună deloc bine în anumite cancelarii. Exemplele lor nu trebuie să contamineze. De aceea ele nu trebuiau, nu trebuie să devină forţe, economice şi militare, capabile să preia înfruntarea pe cont propriu. Irakul a fost pus cu botul pe labe. Deja de destulă vreme s-au încercat, se încearcă formule de potolire a Iranului. Doar că, urmările intervenţiei în Irak, recrudescenţa fulminantă a terorismului, ca şi o posibilă reacţie în forţă a Iranului, au determinat, până acum în mod repetat, repunerea săbiilor în teacă.

De altă parte, vizibil de la o poştă, Israelul joacă în continuare cartea arogantei supremaţii. Pornind de la carenţele care au străjuit înfiinţarea în 1948 a statului Israel, trecând apoi prin urmările războiului de 6 zile din 1967, în zonă s-a acumulat o enormă tensiune, presărată cu conflicte permanente precum şi cu infatuarea militară a Israelului care sprijinit necondiţionat de SUA, tinde morţiş să menţină arealul arab într-o stare nedreaptă. Totul împotriva curentului vremii, manifestat la nivel internaţional, de repunere în drepturi, identitar şi teritorial a lumii arabe înconjurătoare. Ultima mişcare pe eşichier: primirea Palestinei în UNESCO, apreciată a fi un important pas premergător recunoaşterii internaţionale a unui stat palestinian, a stârnit furia necontrolată a Israelului, sistarea subvenţiei financiare a SUA pentru UNESCO şi, de ultimă oră, hotărârea de extindere a implantărilor coloniale în teritoriile arabe, afectând inclusiv Ierusalimul.

Eram obişnuiţi şi până acum cu jocul cu focul pe un teritoriu astfel inflamat doar că, acum, se include în ecuaţie o nouă (ne?)cunoscută: iminenta capacitate a Iranului de acces la arma nucleară. O ameninţare de moarte, nu numai pentru Israel. Cum se ştie, atacarea Irakului s-a făcut tot sub pretextul - dovedit nereal – al deţinerii armelor de distrugere în masă. De această dată îngrijorarea pare a fi îndreptăţită.  Se ştie: de la ayatolahul Khomeini încoace, Iranul s-a declarat duşmanul de moarte al Israelului iar după înfrângerea Irakului, a rămas stâlpul de nădejde în forţă a lumii arabe. Deţinerea armei nucleare ar schimba fundamental datele problemei. Cum toate încercările de până acum de a stopa cercetările sale nucleare au dat greş, cum sunt serioase indicii că se apropie pas cu pas momentul fatidic, îngrijorările se ţin lanţ. Devin adevărate coşmaruri. Agitat paroxistic, se înţelege, tot Israelul. La indecizia sau chiar refuzul manifest al aliaţilor săi de a se angaja într-o bătălie pe faţă cu Iranul în ideea de a-l împiedica să acceadă la arma nucleară, Israelul pare hotărât să ia decizia pe cont propriu. În aceste circumstanţe ne confruntăm cu declaraţii belicoase, afară de periculoase, de ambele părţi. Recent ministrul apărării isrealian Ehud Barak a declarat că nu exclude o iniţiativă a Israelului de a ataca obiectivele nucleare ale Iranului, dând de înţeles că se aşteaptă raportul Agenţiei Internaţionale a Energiei Nucleare din 8 neoiembrie 2011. La rândul său, ministrul apărării al Iranului Hassan Firouzabadi a declarat că un atac al Israelului ar avea urmări incalculabile pentru acesta. Faptul că Israelul şi sprijinitorii săi sunt decişi irevocabil să stopeze avansarea nucleară a Iranului se desprinde fie şi numai văzând titluri de o şchioapă în publicaţiile internaţionale: „Iranul şi Israelul la un pas de război”,  „Britanicii şi americanii se pregătesc de război cu Iranul”, sau „Dacă Iranul atacă Israelul, considerăm că atacă SUA” a afirmat Hilary Clinton, secretar de stat al SUA. Sintetic deci şi cu alte cuvinte, fie şi cu riscul unui război,( al treilea?), Iranul trebuie împiedicat de la arma nucleară.

Ce ecou vor avea toate acestea la iranieni, nu se ştie. Până acum ei au sfidat toate ameninţările la adresa lor. Au şi încurajarea arabilor din jurul Israelului. Dacă la toate cele de mai sus adăugăm frământările interne ale lumii arabe pe tema evoluţiilor sociale şi politice, avem dimensiunea catastrofală a unei mişcări politico-militare seismice pe cale să se producă pe această bună parte a scoarţei terestre.

Până nu demult, noi am păstrat o poziţie echidistantă în conflictele din zonă. Acum, că facem parte din NATO dar cu deosebire că am perfectat cu SUA instalarea scutului antirachetă, am basculat de partea lor. Iranul ne acuză că împreună cu bulgarii adăpostim baze militare americane secrete. Destul pentru a conchide că de-acum, iranienii ne consideră duşmani. E bine? Nu avem noi motivele noastre proprii de insomnie, ne mai trebuia unul?