Nimeni nu ia atitudine

Duminică. Încă o zi în care nu am avut curajul să fac nimic. Blestemul numelui mă urmărește la fiecare pas, la fiecare gând. Ce am făcut oare să merit un asemenea nume? Cât de mult am greșit în viețile anterioare să mă nasc aici în zodia lui Sisif? Mă numesc Neica Nimeni și port cu mine blestemul ăsta în fiecare secundă. Azi de dimineață, nu am apucat să fac doi pași în afara casei, că m-am trezit cu o palmă puternică după ceafă și am văzut o grămadă de stele verzi. Când mi-am reveenit, m-am observat înconjurat de foarte mulțți pensionari care mă arătau cu degetul și care îmi țipau în ureche tot felul de acuze... ”Nimeni nu face nimic pentru pensionari! Nimeni nu ia atitudine împotriva corupților! Nimeni nu dă doi bani pe sistemul de sănătate!” Toți urlau ca disperații și mă împungeau cu degetele din când în când... Am prins un moment de neatenție și am fugit cât am putut de repede. M-am oprit apoi într-un parc, la umbra unui copac, să-mi trag sufletul. Nu au trecut însă câteva secunde și simt o poșetă lovindu-mă în creștet. Dau să mă întorc... O femeie între două vârste, cu poșeta ridicată deasupra capului și cu un copil de mână începe să zbiere la mine. În câteva clipe, parcul s-a umplut de oameni cu copii de mână, aruncând înjurături în capul meu. ”Nimeni nu se gândește la viitorul copiilor noștri! Educația este la pământ și Nimeni nu e dispus să facă ceva să repare răul înainte de a fi prea târziu... Profesorii au ajuns mai prost plătiți decât o femeie de servici. Diplomele se iau numai cu bani și Nimeni nu vrea să ia atitudine să schimbe lucrurile!..” Apoi, iar, ghionturi și pantofi cu toc aruncați spre ficații mei. Hainele au început să îmi cedeze dar, cu chiu, cu vai, am scăpat de nebunia maselor și m-am retras sub un pod să îmi adun sufletul de pe jos. Mă simțeam ca ultimul om de pe pământ. Nu înțelegeam de ce sunt eu de vină pentru toate relele din lume, dar știam că trebuie să iau atitudine și nu puteam. Nu știu de ce, nu reușesc să îmi îmbrățișez destinul, să ies o dată în public și să strig: ”Gata! Până aici! De acum înainte, protestez!... Nu mai pot sta deoparte să văd cum totul se năruie în jurul meu și eu nu fac nimic! Mă cheamă Nimeni și sunt mândru de asta! E timpul să fac ceea ce mi se cere de atâta timp!” Numai că, în timp ce pieptul mi se umfla cu atitudie, am simțit o palmă puternică, din nou, în ceafă. O femeie bătrână, cu o traistă ruptă în mâna dreaptă se uita încruntată spre mine. ”Mori de foame în mijlocul străzii și nimeni nu sare să te ajute. Din cauza ta, am ajuns aici!”, a sus bătrâna, iar eu am încercat să îi explic că nu am văzut-o, că încercam să îmi revin după bătaie... Degeaba, bătrâna a început să strige și, în câteva clipe, m-am simțit înconjurat de oameni de toate felurile, care arătau amenințător spre mine. Mi s-a făcut frică. M-am culcat la pământ și am închis ochii. Apoi am începută să-mi spun în gând. ”Nimeni nu e de vină. Nimeni nu e de vină. ” Și-așa a mai trecut o zi. Mâine o luăm de la capăt.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi