La Dolce Vita. Unde viata dulce e, de fapt, dureroasa

Trebuie să recunosc, Restaurantul La Dolce Vita, de pe strada Spartacus, arată foarte frumos. Exceptând fântâna cu iz oriental de la intrare și poate excesul de decorațiuni din lemn pentru un restaurant italian, Dolce Vita a avut un designer bun. Atmosfera e plăcută iar la televizor rulează programele italiene. Patriotism curat, ce mai!

Meniul restaurantului e din cale de stufos și găsești în el de toate. De la carpaccio la tot felul de paste, pizza și toate salatele pe care le-ai dori. Iar ca un restaurant ce se respectă, multe dintre preparate sunt pe bază de pește și fructe de mare. Eeee, aici începe adevărata poveste, dragii moșului. Sincer, nu eram foarte înfometat la ora prânzului. Așa că nu m-am aruncat pe mai multe feluri, am preferat unul și bun și un desert minimalist, așa, de gust. Am ales Spaghetti allo Scoglio. „Cu sos alb sau roșu?”. Cu sos alb să fie. Și pentru final o Panacotta, un fel de budincă dar mult mai consistentă, stropită cu sos de fructe de pădure. Ce găsim în porția de Spaghetti allo Scoglio? Păi, cam de toate. 450 de grame de paste, creveți mici, caracatiță, scoici, calamar și un ditai crevetoiul cu tot cu mustățile aferente ce tronează impozant peste toată această compoziție. Din start, greșeala mea a fost că am mâncat. Puteam să trimit farfuria înapoi și să cer altceva. Am luat prima înghițitură, doar paste cu sos și, sincer, de la bun început nu mi-au plăcut. Dar am zis că am eu fițe. Doi dintre creveți și megacrevetele aveau o culoare care numai la mâncare nu te îmbia. Pe același principiu de mai sus am mușcat o dată dintr-unul. Poate avea culoarea maronie de la sos, poate n-oi fi știind eu cum arată creveții gătiți. Și numai dacă i-au gătit la soare, vreo trei zile, puteau să aibă culoarea și gustul pe care îl aveau. I-am dat deoparte, respectiv i-am lăsat în farfurie pe restul și am ciugulit de pe lângă. Scoicile au fost ok, la fel și calamarii. Din tot vailingul plin de paste și fructele de mare eu am mâncat doar pastele. De parcă știam ce urmează. Panacotta a fost o minune de la cel de sus. A venit la fix ca să mă ajute să îmi tai greața. Am devorat-o doar ca să îmi schimb gustul din gură. Am plătit și am plecat cu gândul doar la creveții aceia maronii. Ziua aceea a trecut cum a trecut. Dar s-o vedeți pe următoarea. Frisoane, dureri de burtă, dureri de cap, amețeli, vizite la privată una după alta. Tot tacâmul unei indigestii ca la carte. Nu vreau să zic intoxicații alimentare că poate creveții ăia au ajuns singuri în farfurie. Bazându-mă și pe experiențele celor din jur, aș spune că e o greșeală. Nu v-aș trimite acolo dar nici nu m-aș planta în fața restaurantului să vă împiedic să intrați. Ce-i sigur, pentru mine Vita a fost suficient de Dolce. Mă întorc la cea sărată dar cu stomacul ceva mai relaxat.

 

Cook me. I`m a shrimp