Cum am aruncat o sută de lei în fântâna de la Restaurantul Dolce Vita

La prima vedere, restaurantul arată vechi. La a doua privire, arată și mai vechi. Pe sub fețele de masă se vede lemnul vechi, neîngrijit. Mese ca-n anii 90 cu picioare pătrățoase și margini roase de timp. Decorațiunile cu flori de plastic încheie un peisaj sinistru, de cantină școlară într-un colț de munte.

Am intrat în restaurant după-amiaza, între prânz și cină. Nimeni înăuntru, nicio masă ocupată. Să zicem că ora era de vină. Doi ospătari au fost permanent în jurul nostru și din acest punct de vedere nu avem nicio remarcă de făcut. Au fost prompți, dar nu agasanți. Din bucătărie se mai auzeau ceva vociferări, însă le-am trecut cu vederea. Atâta timp cât nu omorau șobolani. Sper.

Am găsit un meniu extrem de stufos, cu zeci de feluri de mâncare. Asta nu-mi inspiră niciodată încredere. Un bucătar bun nu știe și nu le poate face pe toate. Atunci când un restaurant are o ofertă bogată, are și o rezervă bogată de semipreparate în bucătărie.

Știam din capul locului că la Dolce Vita se mănâncă poate cea mai bună pizza din oraș. Așa că am vrut să încercăm și altceva.

Fiind un restaurant cu specific italienesc, am zis hai să mizez pe lasagna. Nu au cum s-o dea în bară cu asta. În așteptarea mâncării, am mai aruncat un ochi în stânga, în dreapta. Mai bine nu o făceam. Pereții au nevoie de zugrăveală nouă, fețele de masă datează de pe vremea străbunicii, scaunele sunt tot cam de pe atunci. Aproape că mi-a mai venit inima la loc când, înainte de servirea mesei, mi s-a adus un bolișor cu parmezan, așa cum se face în orice restaurant din Italia. Extra-parmezanul la italieni e ca pâinea la români. Apoi a venit lasagna. Înainte să o adulmec, am apucat să văd marginile scorojite ale vasului de lut. Eram pregătit să trec cu vederea faptul că și Burebista probabil mâncase tot din el. Dar apoi am gustat.

Am gustat și n-am simțit nimic. Nu mai știam exact dacă îmbucasem sau nu, așa că am mai luat o dată. Același rezultat. Un fel de mâncare mai insipid nu-mi amintesc să fi experimentat vreodată. Unde e accentul de roșii proaspete, de busuioc, de carne tocată fiartă la foc mic ore în șir? Unde e dulcele sos bechamel, cu o adiere de nucșoară? Vise, copilule, vise...

Am încercat și o porție de ”scaloppina al funghi„, în traducere liberă șnițel cu ciuperci. Ciuperci din conservă, cred foarte puțin opărite, iar carnea era atât de fin tăiată, încât mă așteptam să văd și un șpan din verigheta bucătarului. Sau măcar un boț de unghie. Mâncarea nu m-a convins cu nimic. Sosul era apos, iar carnea s-ar fi făcut chiar dacă o țineai un minut la lumina unei brichete, atât de subțire era. Noroc cu cartofii aduși pe lângă să-mi umplu stomacul cu ceva. (opt lei)

Apoi am cerut un tiramisu. Că, deh, specific italienesc...

Greşit, greşit, greşit. Pentru un tiramisu cu frişcă vegetală din spray, evident fără strop de mascarpone, aş fi ucis bucătarul. Sper, însă, că s-a simţit jignit pur şi simplu pentru că i-am returnat prăjitura aproape neatinsă. Crimă, nu altceva!

Ospătarul a luat prăjitura aproape neatinsă la fel de impersonal cum a adus-o. Probabil era obișnuit. Am încercat și o înghețată cu vanilie. ”Gelato Rimini”, îi spune în meniu. O înghețată făinoasă pe care vă spun sincer că am mâncat-o de foame.

Ultima cronică a Restaurantului La Dolce Vita a fost făcută în noiembrie 2011. De atunci vă spun sincer că nu s-a schimbat nimic. Pentru mine a fost umilitor să mănânc aici. Mâncare proastă, ambianță veche, îmbâcsită, la un preț astronomic. Am achitat 91 de lei, și mai bine i-aș fi aruncat în fântâna kitschoasă de la intrare. Nu înțeleg de ce nu închid șandramaua și lasă un serviciu de livrat pizza la domiciliu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de T.S.